Istoria oraşului se poate scrie în foarte multe feluri şi, de regulă, monumentele arhitectonice sunt mărturiile cele mai vizibile ale trecerii prin timp. Mobilierul urban, adică tot ceea ce dă identitate spaţiilor publice este, însă, la fel de important în reconstruirea epocilor trecute şi, adesea, aceste elemente de decor completează cu migală ceea ce, singură, povestea timpului nu apucă să spună. O foarte succintă istorie a Constanţei moderne se poate reconstrui prin prisma capacelor de canalizare pe care, aproape sigur, cel mai adesea nici nu le băgăm de seamă.
Capacele de canalizare sunt elemente definitorii ale artei industriale, specifice sfârşitului de secol al XIX-lea şi, mai ales, secolului al XX-lea. Adică, în momentul în care utilităţile publice ale erei moderne, canalizarea cu apă curentă, telefonia, electricitatea, au devenit elemente cotidiene în locuinţe şi instituţii. De regulă din fontă, capacele vorbesc despre interesul administraţiei locale în efortul de a da o identitate urbei şi despre strădania de a înfrumuseţa aspectul general al străzilor.
Desenele lor, geometrice cel mai adesea, înscrisurile, firmele demult dispărute, care apar ştanţate, evoluţia limbii române, măiestria celor care le-au conceput, toate acestea fac din capacele de canalizare obiecte ale unui adevărat muzeu al locuirii urbane. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Constanţa era încă un oraş mic, lipsit de industrie, deschis în special în timpul sezoanelor estivale pentru bucureştenii veniţi la băi de mare.
La 1912, oraşul număra puţin peste 27. 000 de locuitori şi avea foarte puţine clădiri care beneficiau de apă curentă şi electricitate. Tocmai de aceea, oricât aţi căuta sau vă veţi plimba pe străzile oraşului vechi, nu veţi găsi vreo mărturie a existenţei acestor beneficii: în Constanţa nu există capace de canalizare, în proprietatea administraţiei locale, dinainte de Primul Război Mondial şi din anii imediat următori.
Modernizarea rapidă, în special legată de evoluţia portului şi a turismului marin, a făcut ca populaţia oraşului să se dubleze în mai puţin de 15 ani. Din a doua jumătate a anilor 1920, creşterea demografică şi sporirea importanţei oraşului în economia ţării au făcut ca şi la malul mării să apară, în cele mai multe dintre cartiere, infrastructura subterană: canalizarea cu apă curentă, electricitatea, sistemul de telefonie. Nu e nevoie să citiţi doar cărţi de specialitate sau să consultaţi documente specifice. Dacă priviţi cu atenţie, capacele de canalizare ale oraşului sunt martori tăcuţi ai acestor paşi spre lumea modernă şi spre o societate care îşi banalizează elementele vieţii cotidiene.
Sistemul de canalizare, o revoluție tehnologică la acea vreme, începe să fie desenat în multe din marile orașe ale României. România era lovită de valul tehnologiei moderne ce venea dinspre Vest. A fost nevoie de doar șapte ani pentru ca invenția lui Thomas Edison, de la New York, să traverseze Atlanticul, să străbată Europa și să fie implementată în România. Într-o societate în care apa potabilă reprezenta încă o mare problemă, revoluția prin care beneficiai de apă la robinet reprezenta, cu siguranță, un mare pas spre modernizare. Se dezvoltă astfel rețelele electrice, tramvaiele trase de cai se modernizează, iar pe străzile marilor orașe încep să apară becurile. Licărirea becului incandescent pare astăzi o pierdere de energie, fiind înlocuit de ledul modern și economic, dar, la sfârșitul secolului XIX, reprezenta raza de speranță a unei societăți care avansa rapid în tiparele vieţii cotidiene comode. Acest pas uriaș al societății românești de la sfârșit de secol XIX este marcată, tăcut, de foarte puținele capace de canalizare rămase din acea perioadă.
Martore a evoluției tehnologice, surse credibile a modernizării, încrustate cu însemnele „Compagnie Internationale de Liege“, aceste capace de canalizare încep să scrie istoria tăcută a evoluției României. Constanța, oraș boem, călcat de mulți străini dar încă slab dezvoltat în acea perioadă, în care sistemul de canalizare a fost implementat în primii ani ai secolului XX, găzduiește un singur capac de canalizare marcat cu însemnele promotorului electricității în România: „Compagnie Internationale de Liege“.
Drumul lui de la Grozăveşti pe malul mării s-a făcut pe noua cale ferată şi pe podul mare de peste Dunăre de la Cernavodă, inaugurat în 1895. Creionată în culori aprinse și optimiste de istoricii vremurilor, perioada interbelică plasează România într-un accelerat proces de dezvoltare și înflorire. România a fost din nou ajutată. De această dată nu de germani, loviți de reculul războiului, ci de actualii noștri parteneri transatlantici. Telefonia fixă, implementată de americani, a marcat perioada dintre cele două războaie mondiale și a conectat colțurile mapamondului, incluzând România în marele fenomen ce urma a fi cunoscut drept globalizare.
La începutul anilor 1930, în plină criză economică, compania americană ITT a creat Societatea Anonimă Română de Telefoane, construind și Palatul Telefoanelor din București, prima clădire din România în stil Art Deco. Capacele de canalizare din acea perioadă trec în revistă momentul în care noul pas în modernizarea societății, telefonia fixă, a marcat anii interbelici.
În Constanța, oraș care a adoptat noile tendințe revoluționare ale infrastructurii urbane începând cu anii 1930, simbolul apariţiei telefoniei fixe a fost clădirea Telefoanelor. La fel ca și Palatul din București, inscripția de pe frontispiciul clădirii Telefoanelor din Constanța „TELEFOANE“, încrustată cu fonturi în stil art deco, privea semeț în acea vreme spre primăria municipiului, astăzi Muzeul de Artă Populară, și marca o nouă epocă în materie de tehnologie la malul mării .
AUTOR: Prof. dr. Răzvan-Raul Ivan/ EDITOR: Natalia Vrânceanu
Discussion about this post