Unde asfaltul se termină și omenia noastră face pană. Am abandonat părinți cu copii, undeva la marginea României, departe de lumea așa zis civilizată. Sunt fără casă, refugiați în grajduri părăsite și stâne. Se culcă flămânzi, în magazii fără curent, dar nu-și pierd lumina speranței din ochi. Se întâmplă în toată țara, dar azi vă scriu precis despre unul din zecile de mii de cazuri. Este vorba despre o mamă cu cinci copii din județul Constanța care și-a făcut cuib într-o iesle de la periferia satelor. Bebelușul ei de cinci luni a ajuns la spital, în stare gravă, pentru că a stat o iarnă întreagă între pereții devorați de mucegai, unde-i la fel frig ca afară. Fata ei cea mare își face temele la lumina lanternei și se spală cu apă de ploaie, dar visează să devină doctoriță. Haideți până la Siminoc, ca să-i vedeți pe cei ce țin post negru forțat, de când se știu, iar de sărbători așteaptă să fie ca-n tot anul, cu masa goală.
Copilărie fără noroc, la Siminoc
Mă pun la drum de dimineață, spre Murfatlar. Trebuie să ajung până în satul Siminoc, ce ține de oraș. E la doar 20 de minute de Constanța, dacă mergi cu mașina și în același timp la două secole distanță de lumea civilizată. Ce vă scriu nu este o exagerare, ci o constatare pe care am reușit să o fac pentru că nu am privit satul doar de la drumul principal, ci am mers în periferiile sale, acolo unde poți să descoperi un fragment din România reală.
Vântul sărat, dobrogean adie peste pământul uscat. În față se întinde un drum și un câmp unde zăresc o stână fără oi, iar dincolo de ea, un grajd. Mă apropii de cel din urmă și încep să aud chicote de copii. Sunt la marginea satului Siminoc, aici unde trăiesc ca-n Afganista-ul răvășit de războaie. În acest loc uitat de noi toți își duce amarul familia Ali. Mama celor cinci copii pe care îi vedeți în fotografii mă întâmpină cu un zâmbet diplomatic și mă invită să iau loc pe niște bucăți de BCA, ce joacă rol de scaune. Femeia începe să povestească, cine e, ce-o doare și cum e traiul fără de noroc, de la Siminoc.
„Suntem aici, la marginea lumii, la marginea satului. De 15 ani, fără curent, fără apă, așa stăm, mamă. La școală mi-am dat toți copiii, chiar dacă îmi e greu, greu. Dacă era altă mamă zicea că nu, ce să-i dau eu pe copii la școală? Nu am curent, nu am apă, da eu și fără nimic, tot nu am vrut să-i las fără viitor.”, ne spune femeia cu mândrie în glas.
Mama celor cinci nici nu știe cum se scrie numele ei din buletin, așa că și-a găsit un supranume, Vandana. După el o cunosc cei câțiva oameni care trăiesc aici, în periferia sălbatică. Un loc de unde încearcă să-i scoată pe toți copii ei. Sunt mai precis doi băieței de patru, respectiv nouă ani, un bebeluș de cinci luni, o păpușa de fată de șapte ani și o adolescenta de 14 ani, cu o frumusețe aspră pe chip. Ea este Nazar, a doua mamă pentru frățiorii ei și una dintre cele mai silitoare eleve de la școală, asta chiar dacă temele și le face la lumina lanternei.
Nazar s-a născut și a crescută în acest grajd. Fata este deja obișnuită să trăiască fără curent electric și apa pe care ea, mama și ceilalți frați o cară din vecini. Nu are un strop de intimitate, o secundă de liniște, un moment în care să se relaxeze, dar nu o s-o auzi să se plângă. Zâmbește când vorbește despre greutățile ei și nu dă vina pe tatăl care a lăsat-o sau pe mama săracă, sau pe soarta sa dură. Și cum să nu o respecți pentru asta?
„Eu acasă, cât e ziua de lungă am grijă de bebe, îl schimb, îl dau să mănânce, îl pun să doarmă, asta când e plecată mama, să muncească prin vecini. Dar și eu sunt tot ca o mamă pentru el. Bine, eu nu pot să stau chiar mereu, am școală, învăț. Trebuie să-mi fac timp de teme tot ziua, pentru că seara când se întunecă, mai pot să scriu doar la lanternă. Nu avem curent.”, ne spune Nazar, lăsând privirea în pâmânt.
Îndrăznesc s-o întreb dacă își găsește măcar puțin timp, ca să fie doar ea cu gândurile ei și să mai uite de responsabilitățile prea mari pentru vârsta sa.
„Știu ce spuneți. Nu am fost niciodată la cafenele, baruri, sau să mă plimb așa prin parcuri, așa. Eu sunt cu casa, școala și ăsta mic.”, explică fata cât poate de repede, ca să închidem subiectul ce o face să se simtă incomod.
Când nu hrănește și leagănă bebelușul de cinci luni, face curat, când termină curățenia scrie la școală și se grăbește să ispărvească totul înainte de lăsarea întunericului, atunci când doar visele îi mai rămân.
„Eu vreau să mă fac doctoriță. A fost și bebe bolnav și nu știam ce să-i facem. L-a dus mama la spital, dar dacă eram medic, îl îngrijeam eu”, spune plină de încredere, Nazar.
De multe ori facem greșeala asta, avem atât de multe avantaje și nu le apreciem. Râvnim mereu la un loc de muncă mai bine plătit și dacă se poate să și plecăm din țară, în SUA, tărâmul tuturor posibilităților. Acestă fată însă nu-și dorește nici mai mult, nici mai puțin decât ca oamenii de la oraș s-o primească în lumea lor.
„Nu vreau să plec din țara mea, dar nici aici să mai stau. Vreau să fiu la oraș.”, este dorința simplă și onestă a unei tinere care chiar merită să fie ajutată.
Bebelușul care s-a născut a doua oară
Doar un miracol a făcut ca cel mai mic dintre frățiori să trăiască. Bebelușul a ajuns la spital cu probleme grave, la plămâni din pricina frigului îndurat iarna, pe acest câmp unde vântul bate cu putere tot anul. Femeia s-a rugat la Dumnezeu pentru ca micuțul să scape cu viață ,după iarna lungă în care a îndurat în grajd un frig aproape la fel de puternic ca cel de afară.
„Era răcit, greu era. Abia respira copilul. Am crezut că-l pierd, dar m-am rugat și trăiește. Trebuie să scăpăm de aici, pentru că iar o să dea boala peste el!”, exclamă mama copiilor.
După lecții, mama împarte micuților mâncarea ce trebuie să la ajungă pentru întreaga zi. Femeia sparge ultimele ouă rămase, le prăjește și le aruncă într-o tavă din căpătat, taie o ceapă și transformă un lighean în masă. Masa e servită…
Cel mai ușor este să judeci un om, greu dar drept este să-l înțelegi și ajuți. Această mamă are 38 de ani și unii dintre dumneavoastră veți spune, probabil: dar ce i-a trebuit să facă copii, în condițiile astea? Nu putem însă să avem pretenția ca oameni ca ea, să gândescă așa cum o face un român cu un trai decent. Femeia a rămas fără părinți de mică, nu a știut ce e aia școală, iar educație sexuală nici vorbă. Însă, își dorește atât de mult o viață total diferită pentru copiii ei, încât ar fi in stare să sacrifice totul.
„M-am culcat flămândă, nu am mâncat nimic. Le-am dat lor, copiilor, pentru că dacă ei sunt sătui și eu sunt sătulă. Așa m-a ținut Dumnezeu. Și poate un an și poate doi ani am răbdat așa. Dacă mănâncam eu într-o zi și după aia nu îmi mai era foame. Uita așa de greu mi-a fost și în copilăria mea era și mai rău. Mama a murit, tata ne-a dat de suflet, am fost orfană. Nu am putut să merg la școală pentru că abia supraviețuiam, dar acum copiii mei trebuie să facă școală. Să fie și ei cineva.”, spune femeia destul de tare, încât să audă toți copiii.
Nu trece o zi în care să nu le spună copiilor că trebuie să învețe și să muncească. Mama ne mărturisește că vrea să fie dreaptă în fața Lui Dumnezeu și din acest motiv nu a furat niciodată și nici nu o va face, chiar dacă va risca să moară de foame.
Soțul femeii a plecat în străinătate și nu s-a mai întors, așa că ea a rămas singură cu toată greutatea familiei pe umeri. Însă, în tot amarul destinul i-a zâmbit prin Adrian Bisoceanu. Voluntarul i-a descoperit pe acești oameni sărmani și a început să-i ajute, din puținul lui.
De Paște să punem fapte bune, pe masă!
„Eu am ajuns aici făcând moto cross și mergând cu ATV-ul. Văzând casa familiei Ali, respectiva cocioabă și copiii alergând pe lângă, bineînțeles că m-am oprit. Nu am avut nimic să le dau atunci. La campaniile ulterioare m-am întors la ei, cu alimente”, declară voluntarul.
Adrian a început apoi să ceară ajutor de la oameni și a reușit să le facă copiilor o casă container, iar acum cere implicarea primăriei ca să racordeze casa mobilă la utilități. Înțelegem, că autoritatea locală va acorda acest sprijin, însă, vreau să aflu de ce nu a făcut nimic pentru soarta familiei până acum. Doar familia Ali este de 15 ani aici.
„Lipsa terenurilor și a legislației. Din 2019, codul administrativ spune foarte clar, în ce condiții se poate da un teren, adică inventariat, evaluat și licitație publică, ne mai fiind nicio altă variantă de acordare a unui teren.”, se scuză primarul Gheorghe Cojocaru.
Asociația musulmanilor din România și alți oameni de bine au donat bani și materiale, iar acum mama vede un vis la un pas de a fi cu totul transpus în realitate.
„Mama copiilor fost mereu optimistă și a zis, o să fie bine, Adrian, o să fie ok, o să ne ajute Dumnezeu. Atunci, mi-am dat seama că dacă aștepți să-ți cadă din cer, Dumnezeu nu te ajută, Dumnezeu trebuie să fim noi și trebuie să ne implicăm și să facem ceva și din momentul acela am apelat la absolut toate contactele pe care le aveam. Am distribuit postări, am făcut poze, până și cimentul acesta pe care îl vedeți sub container este sponzorizare. Totul s-a obținut prin multă muncă, multe telefoane. AMR Umanitar este societatea care efectiv a făcut apel pentru container.”, explică Adrian Bisoceanu.
Familia are însă nevoie de ajutor financiar pentru ca mutarea în noua casă să se întâmple cât mai curând posibil. Dacă doriți să dați o șansă copiilor din imagini, puteți să-i scrieți pe whatsapp voluntarului Adrian Bisoceanu, la numărul de telefon: 0768415173.
De asemenea, puteți dona pentru familie și în următorul cont:
Asociația Îngerii Satelor
RO64 RZBR 0000 0600 2235 1727
Discussion about this post