„Și a strigat tot poporul: Răstignește-L pe Iisus și liberează nouă pe Baraba! Și a dezlegat Pilat pe Baraba, pe care îl cereau, că era aruncat în temniță pentru tulburare și omor, iar pe Iisus L-a dat lor să-l răstignească” ( Luca XXIII, 18-25) Aceste cuvinte desprinse din Sfânta Evanghelie de la Luca, cuprind una dintre cele mai vii tragedii ale sufletului omenesc. În interiorul lor vibrează dorul de mântuire, nostalgia unui paradis de atâta vreme pierdut.
Ele au sunat poporului care trebuia să îngenuncheze și să adore. Era sentința pe care poporul ales o dădea pentru „ Fiul lui David”, pentru Mesia cel așteptat, care era sentința pe care zidirea o dădea „Ziditorului”, era condamnarea la moarte a „Dătătorului vieții”, era sentința pe care pământul o dădea cerului, era sentința prin care omul condamna pe Dumnezeu.
Dacă am închide puțin ochii lutului și am deschide pe cei ai inimii și am zbura peste timp și peste spațiu, peste ani și vremuri, acolo departe, în Ierusalimul cel de demult, în ziua tristeții lumii, am avea această priveliște; sub palatele lui Ana și Caiafa, într-o peșteră întunecată în care puterea romană ținea în lanțuri pe cei care fuseseră atinși de aripa rece a justiției și osândiți. Era locul cel mai urât din cetate.
Și în ziua aceea de vineri în care cetatea Ierusalimului se afla într-o tulburare în care nu mai fusese vreodată, când mulțimea se îmbulzea ca să asiste la sfârșitul unui Osândit, setoasă de sânge și de o nefirească răzbunare, porțile temniței se deschid, iar gărzile de pază intră în celula cea mai de jos și mai rece și mai întunecoasă. Se aude urma unor pași, zgomote de lanțuri căzute, tulburare. Ușa grea, într-o scârțâiere ce pare de dincolo de lume, se deschide. În lumina făcliei, din umbra cea mai adâncă apare un om , aproape o nălucă. Ochii sălbatici, barba crescută. Privește cu groază la soldați. Simte că a sosit momentul execuției. De luni de zile aștepta cu frică această clipă. Era Baraba, tâlharul condamnat la moarte prin răstignire.Fusese spaima acelor ținuturi, condamnat la moarte de Pilat, procuratorul roman. Nici un semn, nici un zâmbet. Este scos afară din temniță, este dezlegat, dus dincolo de porțile cele din afară și lăsat liber, cetățean liber, fără nicio vină, fără nicio o urmărire, fără nicio pată.
Însă pe Golgota s-a consumat actul jertfei și al răscumpărării noastre din păcat. Pe Golgota a murit Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, iar de acolo, trecând prin porțile mormântului, ne-a adus pe noi, cei muritori, la porțile cele mărețe ale Învierii. De la crucea de pe Golgota până la mormântul cel gol din care a înviat Hristos și până la întâlnirea Mariei Magdalena cu Hristosul cel înviat, din grădina lui Iosif din Arimateia, s-a înscris cronica sufletului nostru cu toate emoțiile, mustrările de conștiință, toate lacrimile, deciziile și sentimentele lumii, ce pășește din moarte la viață și de pe pământ la cer.
Adâncind în sufletul și inima noastră toate aceste gânduri din Vinerea Patimilor până în noaptea bucuriei învierii, vom păși prin toate treptele de rugăciune și de jertfă pe care sfânta noastră Biserică le-a așezat spre mântuirea noastră!
AUTOR: Prof. dr. Răzvan-Raul Ivan/ EDITOR: Natalia Vrânceanu
Discussion about this post