Vremea frumoasă ne îndeamnă la călătorie, să ne bucurăm de natură și de toate frumusețile și bogățiile Dobrogei. În 1928, Al Lascarov-Moldovanu lansa invitația de a descoperi și merge prin Dobrogea.
Plecăm din Babadag, urcând spre culmea de unde se vede până la mari depărtări ținutul dobrogean al lacurilor și al dealurilor pierdute în șesul constănțean. Da, ca să ajungem până acolo, trecem prin păduri afunde, urcând și cotind și cărăușul dobrogean, îmbrăcat în șalvari, are chef de vorbă și ne spune întâmplări de demult, mistuite pe aceste meleaguri pline altădată de taine, de haiduci, de răpiri de cadâne. Prin locurile acestea, Licinski și-a purtat isprăvile, spăimântând pe cei bogați și ajutând pe cei săraci. Prin codrii de odinioară, neatinși de setea de distrugere a antreprenorilor de lemne își ducea banditul veacul, apărând când nimeni nu se aștepta din cine știe ce tufăriș sau de după vreun gorun gros. Toate până într-o zi când poterașii stăpânirii l-au strâns de toate părțile și au deschis focurile asupra lui.
Licinscki s-a ridicat ca un leu al pustiei, a mugit de furie, a tras în urmăritori, dar deodată s-a prăbușit alături de gorunii lui dragi. Căruța dobrogeană, în vremea aceasta, a mers neoprită, cântându-ne ca un ison al drumeției, aceea cu totul aparte cântare a osiilor dobrogene: un fel de sunet metalic, dar plăcut, sonor și plin, neasemănat cu nici o altă „batere””de osii din ținuturi străine. Țăranii din Dobrogea, când își cumpără căruță îi încearcă acest cântec al osiilor și nu se opresc decât la aceea care ‘cântă frumos’. După ce urcăm dealul cel mare din jos de Babadag și lăsăm în stânga dealul pe care se află mina de cupru de la Altântepe, după o bună poștă de drum, ajungem în marele sat românesc al Casimcei, sat de ‘mocani’. Aici, în Casimcea sunt statorniciți din vremuri mai de demult o parte din mocanii ardeleni, care s-au ‘coborât’ din Carpați spre Mare.
Un „descălecat” ca cele multe ale noastre de pe vremuri, acești oameni sunt cu totul deosebiți. Oameni înalți, chipeși, întreprinzători, buni negustori. Mocanii îi întrece prin toți prin vrednicie și prin muncă prin inteligență și prin șiretenie. Oameni obișnuiți cu vremea rea, netemători de ploi și vânt, așa precum pe vremuri făceau lungul drum în urma turmelor de oi, căliți aici în Dobrogea, printr-o viață de necontenită strajă și veghere împotriva tătarilor și turcilor prădători, mocanii alcătuiesc pe toată întinderea Dobrogei, piatra de granit a temeliei stăpânirii noastre românești.
Buni cultivatori de pământ, iubitori ai acestui pământ, au înțeles să nu îl părăsească niciodată. Gospodăriile lor sunt vesele, ogrăzile bine chivernisite, vitele ( mulți lucrează câmpul cu cai, ca și nemții) pline și bine îngrijite. Dar, mai ales, peste toate și în toate bate un puls de viață românească. În gospodării de întâmpină gospodine în ochii cărora sclipesc lumini ardelene, priviri sănătoase și înfipte drept în ochii oaspetului. Trupuri tare și pline ascunse sub ii înflorite și catrințe bine strânse. În case, războiul de țesut parcă aduce aminte de niște vremuri mai limpezi de altădată. Și parcă și lumina soarelui bate altfel. De prin zările minții se ridică imagini ale unei vremi mai îndepărtate. Aici, în Casimcea se află sediul subprefecturii, judecătoria și alte așezăminte de plasă.
Mai este și cuibul unor cunoscute familii de bogați mocani ale căror vlăstare sunt cunoscute pe tot întinsul dobrogean. Pornim din Casimcea și după ce călătorim pe drumuri ascunse prin păduri, după ce trecem prin vreo două sate înconjurate de pădure ajungem la altă așezare românească, Topologul. Stând pe un deal și întinzându-și casele pe platou și pe clinurile de deal, Topologul este plin de mișcare și de lumină. O biserică mare stă albă în mijlocul satului, alături de ea școala și primăria. Și aici sunt tot mocani, dar amestecați cu „cojani” de prin părțile Brăilei și Ialomiței. Urcând spre Tulcea trecem prin alte sate: unele găgăuțești având aceleași mori de vânt în margini, aceiași șalvari; unele nemțești, cu casele aliniate cu pastor având ochelari și ochi albaștri, cu biserica bine îngrijită lăsând să se strecoare pe ferestrele ei sunetele de lemn ale orgii, cu femeile mergând cu Biblia sub braț la rugăciune, cu gospodăriile curate ca niște „saloane”, cu pilote de puf în loc de plăpumi, așa de călduroase că poate fi frigul Bobotezei și poți dormi sub ele afară pe prispă, cu aceiași oameni tacticoși, politicoși, buni platnici ai dărilor. Trecem, asemenea, prin marele sat Bașchioi, frumos bogat, având gospodării bine alcătuite. Oameni sobrii și cu un simț aproape desăvârșit al respectului casnic.
Trecem apoi prin Slava-Rusă, sat lipovenesc întru totul asemănător Jurilofcei, având „bărbi” mai mari și mai încâlcite, biserici mai verzi, cu turle asemănătoare. Rușii poartă toți aceiași bluză închisă până sus, prinsă în doi nasturi pe latura gâtului și strânsă la mijloc cu curele late de piele neagră, iar în picioare, aceleași burduhoase cizme, peste care se răsfrâng puțin, pantalonii bufanți de culoare închisă. Ajungem din nou în drumul mare al Constanței, dar dincolo de Babadag, spre Tulcea. Înainte de a poposii în Tulcea, trecem prin satul în care trăiesc trei nații, pe picior de egalitate: Cataloilul: români, găgăuți și italieni.
Lăsând Cataloilul pe stânga, după ce mai ridicăm și mai coborâm câteva dealuri, ajungem în unul din locurile cele mai frumoase ale ținutului tulcean: la Derindere, vârful de deal care domină toată valea Dunării. De acolo, privind în stânga, ochiul pătrunde până departe urmărind marele fluviu. Pâlcuri de sălcii, grădini, stufărișuri, toate pierdute până în ceața zorilor. În vale, jos, ca o jucărie ciudată, departe, stă Ismailul basarabean, iar în dreapta se întinde, ca un ținut de poveste – „Împărăția Stufului” din Deltă: un necuprins verde-galben, tăiat prin mijloc și pe laturi de spadele de oțel ale brațelor Dunării. Coborând de vale pe șoseaua în serpentină din ce în ce în ce mai joase, ca și cum ne-am lăsa pe niște trepte gigantice, intrăm în Tulcea de unde, după ce-o vom vedea și ne vom odihni, vom porni spre stufărișul deltei și spre singuraticul oraș al visării- Sulina.
AUTOR: Prof.dr. Răzvan-Raul Ivan/ EDITOR: Natalia Vrânceanu
Sursa: Analele Dobrogei, 1928
Discussion about this post