Duminicile portului au un farmec unic, omul parcă dispare… Materialul liber, transformat sau nu, trăieşte.
Trăieşte hambarul cu răsuflarea sa călduţă şi usturătoare de grâu, trăieşte praful fin şi gras al cărbunelui, trăieşte fierul încovoiat din tablele pântecelor greoaie de vase, mângâiate de apa verde. Sunt cărţi de vizită, pe piatră, lăsate de vase mari şi negre, scrise noaptea între două pipe şi un cântec, de mâna unui marinar strecurată între chei şi copastie, purtată de cine ştie ce gând. Pe vremuri, când burgada turcească abia se deştepta la viaţă, lucrurile se înfăţişau în alt fel.
Casele de schimb erau nişte biete dughene, cu de toate: de la săpun, până la pene de pălărie şi cu lire, dolari, drahme, franci, înşirate pe o sfoară ce spânzura transversal pe aşa numita vitrină. Mărfurile pentru ţărani şi gospodăriile rurale din jurul oraşului, ale marilor moşieri, mocani, cum sunt numiţi, în majoritatea cazurilor, coborau până aproape de inima oraşului.
Printre ele, produsele răsăritului apropiat: podoabe, false de cele mai multe ori, dar mai ales peşti proaspeţi, fructele dulci şi colorate şi legumele cu un abur rece şi pătrunzător de pământ, în ele.
Era tot ce vasele descărcau în portul în care butoaiele de măsline dau un miros rânced lângă usturimea cărbunelui, parfumul de brad mort al cherestelii, şi florile mari de sidef ale petrolului pe apa liniştită a bazinelor.
Casele turceşti, din care nou veniţii încercau să-şi croiască gospodării, rămâneau totuşi ca niște umbre şi parcă agățate de apucăturile trecutului. Casele acestea, din care multe se mai găsesc risipite prin oraş, mai ales pe strada Ovidiu (care se mărgineşte deasupra portului), aveau de obicei un etaj de lemn deasupra unui altuia de zidărie.
Din vechile ziduri se desprinde cu uşurinţă gândul şi preocuparea negustorească a levantinilor: mai mult interes pentru marfă şi mai puţin pentru locuinţă. Numai magaziile, din care câteva mai sunt şi astăzi la Constanţa în faţa Catedralei şi la Kavarna şi Balcic, se construiau din piatră în întregime. Casele erau dintr-un material mult mai uşor. Prin geamuri închise, vânturile răscoleau încăperile. Se crea astfel o atmosferă de locuinţă fără confort, rece şi mai ales nesigură .
Lumea românească aruncată aici se deprindea totuşi şi căpăta mai ales o înţelegere a mării şi a trecutului. Câte puţin lua fiecare din firimiturile unui mormânt descoperit. Simplele lămpi de lut circulau pretutindeni. Erau şi colecţii particulare cu mult mai bogate: fiole de parfum, foi de aur pentru ochii morţilor şi statuete de zei, tăiate într-o singură bucată de chihlimbar, împodobeau de multe ori, orgolios, tezaurele familiilor.
Numai legăturile de drumuri europene, ce se înnodau iarăşi în port cu vapoarele noastre, aduceau lucrurile senzaţionale prin trecerea câte unui personaj important. Din amintiri de la oameni, locuri şi evenimente, în jurul acestei Constanţe se retrăiesc şi se regăsesc aici ispita cronicarului şi dulceaţa scrisului purtat pe fire de timp şi chipuri de locuri.
Ca orice așezare portuară, a suferit, încă de la începutul existenței sale, influența elementelor străine care s-au infiltrat în cadrul populației sale.
AUTOR: Prof. Drd. Raul Ivan/ EDITOR: Natalia Vrânceanu
Discussion about this post