Simțul olfactiv este una dintre cele mai bogate și mai ample ferestre către lumea din jurul nostru, jucând un rol vital în ceea ce gustăm, în interacțiunile noastre sociale și chiar ajutându-ne să detectăm potențiale pericole. Dar iată că cercetătorii ne arată că aerul pe care îl respirăm a devenit o adevărată amenințare, întrucât, în timp, ar putea să ne deterioreze puțin câte puțin simțul mirosului, transmite BBC.
Pentru mulți oameni, trecerea prin boala Covid-19 a oferit o primă mostră a ceea ce înseamnă pierderea simțului olfactiv. Cunoscută sub numele de „anosmie”, pierderea mirosului poate avea un efect substanțial asupra bunăstării noastre generale și a calității vieții. Dar, în timp ce o infecție respiratorie bruscă poate duce la o pierdere temporară a acestui simț extrem de important, este foarte posibil ca simțul olfactiv să se fi erodat treptat timp de ani de zile dintr-o alltă cauză, și anume poluarea aerului.
Expunerea la PM 2.5 – denumirea colectivă a particulelor mici de poluare în suspensie în aer, provenite în mare parte din arderea combustibililor în vehicule, centrale electrice și în casele noastre – a fost asociată anterior cu „disfuncția olfactivă”, dar, de obicei, numai în medii profesionale sau industriale. Însă noi cercetări încep acum să dezvăluie adevărata amploare – și potențialele daune cauzate de poluarea la care suntem expuși în fiecare zi. Iar concluziile lor au relevanță pentru noi toți.
Pe partea inferioară a creierului nostru, chiar deasupra cavității nazale, se află bulbul olfactiv. Această bucată sensibilă de țesut este plină de terminații nervoase și este esențială pentru imaginea extrem de variată a lumii pe care ne-o oferă simțul olfactiv. Este, de asemenea, prima noastră linie de apărare împotriva virusurilor și a poluanților care pătrund în creier. Dar, în urma expunerii repetate, aceste sisteme de apărare se uzează încet .
„Datele noastre arată că există un risc de 1,6 până la 1,7 ori mai mare de a dezvolta anosmie în cazul unei poluări cu particule în suspensie”, spune Murugappan Ramanathan Jr, rinolog la Școala de Medicină Johns Hopkins din Baltimore. El a devenit unul dintre puținii experți în acest domeniu după ce a început să se întrebe dacă există o legătură între numărul mare de pacienți pe care îi vedea cu anosmie și condițiile de mediu în care locuiau.
Întrebarea simplă la care a vrut să răspundă a fost următoarea: exista un număr disproporționat de pacienți cu anosmie care locuiau în zone cu o poluare mai mare cu PM2,5? Până de curând, puținele cercetări științifice pe această temă includeau un studiu mexican din 2006, care a folosit mirosuri puternice de cafea și de portocale pentru a arăta că locuitorii din Mexico City – care se confruntă adesea cu poluarea aerului – aveau tendința de a avea un simț olfactiv mai slab, în medie, decât persoanele care locuiesc în zonele rurale ale țării.
Cu ajutorul colegilor – inclusiv al epidemiologului de mediu Zhenyu Zhang, care a creat o hartă a datelor istorice privind poluarea atmosferică din zona Baltimore – Ramanathan a pus la punct un studiu de tip caz-control al datelor de la 2.690 de pacienți care au frecventat Spitalul Johns Hopkins pe o perioadă de patru ani. Aproximativ 20% dintre aceștia aveau anosmie și majoritatea nu fumau – un obicei despre care se știe că afectează simțul olfactiv.
Desigur, s-a constatat că nivelurile de PM2.5 erau „semnificativ mai ridicate” în cartierele în care locuiau pacienții cu anosmie în comparație cu participanții sănătoși. Chiar și atunci când au fost ajustate în funcție de vârstă, sex, rasă/etnie, indicele de masă corporală, consumul de alcool sau tutun, rezultatele au fost aceleași: „Chiar și creșterile mici ale expunerii la PM2.5 pot fi asociate cu anosmia”.
Potrivit BBC, constatarea a fost reluată în alte părți ale lumii în studii publicate în acest an. Un studiu recent realizat în Brescia, în nordul Italiei, de exemplu, a constatat că nasul adolescenților și al adulților tineri a devenit mai puțin sensibil la mirosuri cu cât erau mai mult expuși la dioxid de azot – un alt poluant produs la arderea combustibililor fosili, în special de motoarele vehiculelor. Un alt studiu, care a durat un an, realizat în São Paulo, Brazilia, a indicat, de asemenea, că persoanele care locuiesc în zone cu o poluare mai mare cu particule au un simț olfactiv afectat.
Cum ne distruge poluarea simțul mirosului?
Potrivit lui Ramanathan, există două căi potențiale. Una dintre ele este că unele dintre particulele de poluare trec prin bulbul olfactiv și ajung direct în creier, provocând inflamații. „Nervii olfactivi se află în creier, dar au mici găuri la baza craniului, unde mici fibre ajung în nas, arătând aproape ca niște bucăți de fire minuscule de păr”, spune Ramanathan.
În 2016, o echipă de cercetători britanici a descoperit în țesutul cerebral uman mici particule metalice care păreau să fi trecut prin bulbul olfactiv. Barbara Maher, profesor de știința mediului la Universitatea Lancaster din Marea Britanie, care a condus studiul, a declarat la acea vreme că particulele erau „izbitor de asemănătoare” cu cele găsite în poluarea atmosferică de lângă drumurile aglomerate (șemineele și sobele de lemne erau o altă sursă posibilă). Studiul lui Maher sugerează că aceste particule metalice la scară nanometrică ar putea, odată ajunse în creier, să devină toxice, contribuind la deteriorarea oxidativă a creierului care deteriorează căile neuronale, deși rămâne încă o teorie.
Celălalt mecanism potențial, spune Ramanathan, ar putea nici măcar să nu necesite ca particulele de poluare să ajungă în creier. Lovind aproape zilnic bulbul olfactiv, acestea provoacă inflamații și deteriorarea nervilor în mod direct, uzându-i încet-încet. Gândiți-vă la acest lucru aproape ca la eroziunea costieră, unde valurile de nisip și de sare erodează țărmul; înlocuiți valurile cu aerul plin de poluare, iar țărmul cu nervii noștri nazali.
Metodele moderne de combustie pot crea nanoparticule atât de fine încât sunt suficient de mici pentru a intra direct în fluxul sanguin și în țesutul cerebral.
Nu este surprinzător, așadar, că anosmia afectează în mod disproporționat persoanele în vârstă, ale căror nasuri au fost asaltate de poluarea aerului pe o perioadă mai lungă. Și mai surprinzător este faptul că niciunul dintre pacienții de la Johns Hopkins nu locuia în zone cu o poluare atmosferică excesiv de ridicată – mulți dintre ei locuiau în zone verzi din Maryland și niciunul nu provenea din focare de poluare. Aceasta sugerează că și nivelurile scăzute de poluare a aerului ar putea cauza probleme pe o perioadă suficient de lungă.
Un studiu recent similar a fost realizat separat de către Centrul de Cercetare a Îmbătrânirii din cadrul Institutului Karolinska, din Stockholm. Cercetătoarea Ingrid Ekström a fost nedumerită de descoperirile de la începutul anilor 2000, care arătau că peste 5,8% dintre adulții din Suedia aveau anosmie, iar 19,1% prezentau o formă de disfuncție olfactivă. Știind că ratele anosmiei erau mai mari la persoanele în vârstă, Ekström și colegii săi au conceput un studiu folosind 3.363 de pacienți cu vârsta de 60 de ani și peste. Folosind „bețe de mirosit” puternic parfumate cu 16 mirosuri comune de uz casnic, participanții au primit un punctaj în funcție de numărul de mirosuri pe care le puteau identifica corect. Ca și în cazul studiului din Baltimore, adresele de domiciliu ale participanților au fost cartografiate și analizate în funcție de măsurătorile municipale de poluare a aerului. Și, la fel ca în cazul Baltimore, a existat o corelație puternică între nivelurile mai ridicate de poluare și capacitatea olfactivă mai slabă.
În 2021, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și-a modificat cifrele privind expunerea medie anuală maximă la PM2.5, reducând-o de la 10 la 5 micrograme pe metru cub (µg/m3). Stockholm, capitala Suediei, este unul dintre puținele orașe mari din lume care reușește să se mențină sub acest nivel, cu o medie anuală de 4.2 µg/m3. Prin comparație, Islamabad, în Pakistan, are o medie anuală de PM2.5 de 41,1µg/m3, în timp ce în Bloemfontein, Africa de Sud, este de 42.3µg/m3.
Cum afectează pierderea mirosului alte părți ale organismului nostru?
Pierderea mirosului a fost legată de o probabilitate crescută de depresie și anxietate în diverse studii și este cunoscută ca jucând un rol în obezitate, pierderea în greutate, malnutriție și cazuri de intoxicații alimentare. Motivele sunt poate evidente – nasul nostru joacă un rol-cheie în experiența noastră cu lumea din jurul nostru, ne influențează capacitatea de a gusta mâncarea și ne ajută să evităm mesele dezorganizate.
Un simț olfactiv deficitar poate însemna că persoanele care suferă de această afecțiune sunt predispuse să caute alimente cu gust mai puternic, care sunt foarte adesea sărate și grase. În schimb, o pierdere totală a mirosului îi poate îndepărta pe oameni de mâncare și îi poate face să nu se mai bucure de ea, devenind în cele din urmă subponderali – o problemă deosebită în rândul persoanelor în vârstă.
Ramanathan a văzut mulți pacienți care „nu mai simt gustul mâncării, nu mai simt mirosul vinului, lucrurile care le făceau plăcere în viață”. El își amintește de un pacient care era un somelier profesionist, pentru care dezvoltarea anosmiei a fost devastatoare atât din punct de vedere personal, cât și profesional.
Mirosul și gustul sunt, de asemenea, legate de memorie. „Oamenii nu-și amintesc cum arăta acel produs de patiserie pe care l-au mâncat în Franța, dar își amintesc cum mirosea magazinul”, spune Ramanathan.
Anosmia ar putea fi, de asemenea, un indicator al altor probleme de sănătate mai ample. Numeroase studii, de obicei pe fumători – pentru care afectarea mirosului persistă chiar și la 15 ani după ce au renunțat la fumat – au arătat că disfuncția olfactivă este asociată în mod semnificativ cu creșterea mortalității în rândul adulților în vârstă. Un anumit studiu a emis chiar ipoteza că anosmia ar putea fi folosită ca indicator al unei probabilități mai mari de a muri – din orice cauză – în rândul adulților în vârstă pe o perioadă de cinci ani. Într-un studiu efectuat pe 3.005 adulți americani cu vârste cuprinse între 57 și 85 de ani, s-a constatat că cei care sufereau de anosmie aveau de patru ori mai multe șanse de a muri decât colegii lor cinci ani mai târziu. Cercetătorii au concluzionat că deteriorarea simțului olfactiv ar putea fi un semnal de alarmă pentru acumularea de toxine din mediul înconjurător sau pentru încetinirea regenerării celulelor.
Discussion about this post