Astăzi, la „Vinerea adevărului din noi!”, psihologul și psihoterapeutul Ani Cășărică ne împărtășește povestea de viață, drumul de la pasiune la carieră, o profesie în care sinceritatea și autenticitatea sunt atribute de bază.
„Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să-ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale ale vieţii sufleteşti. Însă arta de a fi om, o ai înlăuntrul tău sau îți lipsește cu desăvârșire…”,
Emil Cioran.
„Meseria de psiholog este compasiunea si autoreflecția – ceea ce nu întâmpini des și liber în lumea noastră, despre care majoritatea oamenilor sunt avizi și curioși, firește neoficial. Există, natural, așteptări legate de experineța în jurul unei persoane anume, raportat la profesia ei, dar e important să-ți amintești că nimeni nu este un job 24/7, ci o persoană. Cu toții avem nevoie unii de ceilalți și de un spațiu în care să fii tu însuți – ca atunci când ajungi acasă și după o baie fierbinte îți găsești confortul total.
Dar, cum profesia și aplecarea mea este să fiu psiholog- psihoterapeut m-am hotărât să scriu despre cum trăim noi la fel ca tine, dar și despre ce așteptări nerealiste au unii oameni de la apropiații lor, care se întâmplă să fie psihologi- psihoterapeuți.
Durează cam opt ani să devii psihoterapeut…așa era pe vremea mea. După acești opt ani, începi să te perfecționezi, înveți să lucrezi, să faci intervenții pe sufletul deschis și tot așa. Este o profesie și nu ne interesează să facem asta în afara cabinetului, în primul rând pentru că e periculos, ca și cum ai face o interveție chirurgicală în are liber, și în al doilea rând, pentru că și noi, ca și ceilalți oameni, avem nevoie de pauze de la munca noastră. Există colegi mai tineri sau pasionați de psiho din primii ani, care se chitesc pe rude, prieteni să își probeze noile cunoștințe, dar e ceva ce trece odată cu dezvoltarea personală și profesională.
Deci, când interacționez “în civil” , nu mă gândesc la arhitectura personalității tale, la rezistență, conflicte, etc., ci privesc și eu ca orice om, căruia îi zboară gândul și se întreabă câte zile or fi trecut de când nu am mai udat florile de pe terasă…
Mă confruntam cu travaliul de doliu, acum șapte ani și îmi zice un coleg medic: “păi, psihologul știe să facă bine în viața tuturor, și într-a lui, nu?..” Asta nu-mi place deloc!
Credința că dacă esti psiholog- psihoterapeut, tu ești expertul suprem, atât pentru tine cât și pentru ceilalți, cât și imun la viață și suferință, în general, este una din cele mai mari inepții din lume. Creșterea și provocările nu dispar, doar pentru că te numești psiholog- psihoterapeut, exact așa cum nu ești imun la fracturi, daca ești ortoped. Și noi trecem prin tristețe, anxietate, probleme, stres, pierdere, depresie, etc., ca oricine altcineva. Diferența este că ne îndărădnicim să rezolvăm toate astea și vrem să îi ajutăm pe alții. Deci, tocmai faptul că suntem“foarte vii” în viețile noastre private face ca în cabinete să fim cu atât mai buni și cu atât mai aproape de pacienții noștri. Așa că, ghinion: avem și noi, psihologii- psihoterapeuții problemele noastre!
Dezvoltarea personală nu se încheie niciodată. Asta nu înseamnă că vei fi într-o zonă emoțională mereu sau prins în ițele trecutului toată viața ta, doar că vei trece prin relații formative mereu, vei descoperi, vei greși și vei învăța să repari tot timpul. Asta e frumusețea vieții, nu e o ecuație pe care o rezolvi și al cărei rezultat e omul perfect disponibil să trăiască experiența vieții acesteia.
Și cum nimic nu-i perfect, nici psihologul- psihoterapeutul nu este! Iar asta nu are nimic de-a face cu cât de bun ești ca terapeut. Și psihologul- psihoterapeutul se pierde cu firea, poate să țipe, să plângă, să plece, să revină, să facă absolut orice face alt om în viața lui de zi de zi, pentru că te dor și te ating lucruri, ai limitele și slăbiciunile tale, ai bagajul tău, ai punctele tale nevralgice. Nu exprimi toate astea în cabinet, pentru că e slujba ta să fii în slujba altuia și să îi dai spațiu să descoasă aceste trăiri.
Majoritatea psihologilor – psihoterapeuților merg și revin la terapia lor de mai multe ori în carieră, inițial pentru că este necesar ca să te formezi și ulterior pentru că suntem oameni, pentru că și psihologii sunt oameni… Însuși faptul că ești om, te ajută să fii un psiholog- psihoterapeut cu atât mai bun pentru pacientii tăi! Așa că, înainte de a fi psiholog- psihoterapeut sunt om! A fi psiholog înseamnă să accepți că ai tu propriile temeri, insecurități, neliniști, propriile întrebări cu sau fără răspuns, propriile slăbiciuni, dileme rămase neelucidate. Am înțeles că oamenii care vin la mine nu vor să vadă un om perfect, ci un om viu. Și psihologul e om, nu are viața perfectă și uneori poartă povara așteptărilor nerealiste ale celor care îl investesc fantezist cu o perfecțiune imposibilă!
Îmi îngădui în fiecare zi un frumos cadou, cel de a-mi permite să fiu un om ca toți ceilalți în ciuda așteptărilor fanteziste presupuse de un job fermecător, încărcat de mister și fascinație, care uneori te copleșește de responsabilitate, dincolo de limita permisă. Vulnerabilitatea mea asumată, pe mine mă umanizează și pe ei îi securizează!
Am cea mai frumoasă meserie, fascinantă și provocatoare deopotrivă, pentru că, pentru fiecare întâlnire cu celălalt, trebuie să fiu pregătită pentru întâlnirea cu mine… o întâlnire unde nu-mi permit decât să fiu sinceră și autentică!”, este povestea psihologului și psihoterapeutului Ani Cășărică.
Dacă doriți să faceți parte din proiectul „Vinerea adevărului din noi”, luați legătura cu redacția Observator Constanța la numărul de telefon 0742.086.653 sau pe adresa de e-mail redacție@observatorconstanta.ro.
Discussion about this post