Păi nu s-a obișnuit el românul să tot plece fruntea și a făcut tradiție din drumuri de colo colo și cozi? Ar spune el – vorba franțuzului, “Chapeau” – dar la noi mai des dai cu basca de pământ de ciudă. Pentru că vrem o țară ca afară, dar mulți au rămas încuiați în trecut. Sau pur și simplu… încuiați. Și sunt peste tot, mai ales pe la ghișee.
Ocara a devenit parcă un fel de TVA plătit pentru bunul simț al celor care chiar știu să zâmbească și să nu-ți strâmbe din nas la fiecare cuvânt, de parcă totul e greșit.
Există “Nas pe Sus”-istul cocoțat într-un jilț de funcționar ori pe locul din – suntem moderni, chipurile, dar doar în denumiri – front desk. Și te ia de sus de nu te vezi, deși se înalță pe vârful dosului în scaun să mijească ochii de dincolo de tejghea, și te ia la întrebări de parcă ești la interogatoriu și tot ridică din sprâncene, uitând că tu AI PLĂTIT pentru serviciul sau produsul cerut. Iar tu, sătul, vrei să rezolvi și să pleci. Și nu mai ripostezi. Că deh… timpul, acolo e pierderea mare. Și așa “Nas pe Sus”-istul capătă putere și curaj.
Să nu uităm nici de “Boss” sau “Nea” de la volan – în taxi sau în acel transport alternativ în care ne-am pus atâtea speranțe, dar în care au migrat veteranii din “căruțele” galbene. Poate să miroasă a shaorma, tabac sau alte minunății, pot să zbârnăie melodiile cu bancnote, poate să trimită mesaje pe 5 chat-uri deodată, că e clar că, atunci când faci chiar și o aluzie, iese “domnul” din făptura de la volan. Și să te ții miștouri. Și, culmea, cu o mână pe volan, întors jumate spre bancheta din spate, tot reușește să ți le spună el – așa, de sus! Ca omul mic… Și nu zici nimic. Să nu te lase-n drum sau… cine știe… Și “Boss” mai pune o cărămidă la “monumentul” de tupeu!
Nu lipsește nici “Băiatul”, priponit în cotorul meniului pe care-l aduce țeapăn la masă, de parcă s-ar teme că mușcă cineva din el. Și toată conversația se petrece printre dinți, nu de alta, dar deja crezi că el te-a chemat acolo și te și hrănește pe timpul lui, pe banii lui… Și taci, să nu îți “plouă” cu ceva în farfurie. Mai, mai să-ți stea dumicatul în gât doar la un simplu gând… Și nu-i mai blândă nici “Fata” crispată pe care te gândești non stop dacă nu cumva ai lezat-o cu vreo vorbă fără să îți dai seama. Lezată e omenia, la mulți…
Și ferească Dumnezeu să ajungi pe la vreo instituție, că dai peste “Atotștiutorul” înarmat cu spray de lăcrimat, care te pune la punct din tocul ușii. Îți spune dintr-o privire și ce ai, și ce n-ai, și cum să stai, și că nu știi nimic. Pai l-ai întrebat oare? Nu-i nevoie. Că știe el.
Iar de te doar ceva… pai de la vlădică la opincă găsești tot un “Dottore” pentru simplu fapt că lucrează în aceeași clădire unde se poartă halate albe. Umilința e pilula pe care o înghit vrând-nevrând atât de mulți bolnavi…
Cum de le dăm atâta putere acestor oameni, care tot îndrăznesc iar și iar să le facă minute, ore sau chiar zile amare altora? Că nu e vorba doar de unul sau o dată. Se tot întâmplă. E tradiție românească.
România își crește încrezuții cu fruntea plecată și își primește cu vârf și îndesat ocara la fiecare întâlnire cu ei. Întrebarea este: până când…?
Discussion about this post