Există viață dincolo de tub, de televizorul cu tub? Asta s-au întrebat electroniștii, când românii au început să-și permită să-și cumpere primele televizoare deștepte.
Generație cu generație, ferestrele noastre către lumile posturilor de televiziune au devenit din ce în ce mai mari în diagonale și înguste în același timp, iar ușor dar sigur tehnologia a ajuns inaccesibilă pentru reparatorii din micuțele prăvălii de la colț, unde vindecam tot ce aveam electronic prin casă.
Îmi amintesc cum era în copilărie, când se strica televizorul cel vechi. Imediat cei mari sunau la un electronist bun pe care îl știau, recomandat de la alții, care știau de la alții, că acesta știe meserie.
Omul acela te invita la el, în laboratorul lui, în spitalul de televizoare și radiouri sau mai precis spus la Urgența Electroniștilor din cartier și acolo se punea pe reparat.
Puteai să-l chemi și acasă, unde în schimbul unui ciubuc deslușea el ce are tv-ul. Mai știți cum era? Parcă acel electronist intra într-o operație cu televizorul. Era fix relația medic-pacient. Tu ieșeai din încăpere, îl lăsai în sufragerie singur cu televizorul și așteptai să iasă de acolo cu o veste bună, că mai poate fi făcut ceva, ca tv-ul să mai prindă măcar un an de viață.
După o oră, două, medicul de televizoare ieșea din sala de operații improvizată în sufragerie, unde întindea toate sculele sale și spunea, în caz fericit: Hai că i-am dat de cap! Atunci îi dădeai și banii, însă, medicul în ale electronicii îți lua așa după ochi. Dacă vedea că e o casă mai sărăcăcioasă, nu sărea cu pretenții. La fel făceau atunci și cei care reparau calculatoare.
Și la prăvălia de la colț era la fel, oamenii se înțelegeau și toți mâncau o pâine.
Acum, micile spitale pentru micile ecrane s-au închis, iar în locul lor nu s-a descis nimic, iar asta se întâmplă într-un oraș care oricum are probleme când vorbim (scriem) despre opțiunile oferite la căutarea unui loc de muncă.
Discussion about this post