Avem mai mulți oameni care se tem de muncă, decât cei care au frică de înălțime sau apă adâncă. Trebuie să știți că sunt în țara noastră sunt localități relativ mici, în care găsim și câte 300 de asistați social. Probabil însă, că mulți dintre dumneavoastră sunteți ancorați în primul rând al articolului și vă întrebați de ce vorbim despre frică, în cazul celor buni de muncă dar fără ea. Da, poate că putem înlocui acest cuvânt, frică și să-i spunem anxietate. Pur și simplu sunt persoane care se tem de nou, de ieșirea din zona de confort, însă, da și acestea fac ce fac și-și fac de treabă. Își găsesc ceva, ca să muncească, doar trebuie să trăiască. Poate că aveți dreptate, nu e nici frică, nici anxietate, e lene, o boală autoindusă care ne distruge personal și social.
„Nu am muncit niciodată cu carte de muncă, în 55 de ani. Am ajutor social de la 14 ani și tot așa.”
„În 2001 am muncit la o fabrică. N-am mai găsit după.”
„Mă întrețin copiii, că pe mine nu mă mai angajează nimeni.”
„N-avem unde să ne angajăm.”
„Nu mă angajez, am socialul.”
Sunt câteva dintre explicațiile pe care le-am primit în timp ce băteam ulițele și străzile satelor și orașelor unde te împiedici de asistați și ei de tine.
Acum, să ne gândim însă că mulți au atât această reticiență față de nou, de găsirea unei oportunități de muncă, în cazul de față cât și o altă boală de comportament, lenea. Și când lenea întâlnește anxietatea, reticiența, ajungem deja la o boală hibrid, cu care cine nu se luptă ajunge să fie sclavul ei, o viață întreagă.
Pe lângă anxietate și lene adăugăm condiția omului care se mulțumește cu puțin, dar foarte puțin, dar exagerat de puțin. Și nu ne referim la acel frumos modest, ci la cel care ar sta și într-un grajd dărăpănat, numai să nu depunăm un minim efort ca să-și schimbe situația. Din teren am aflat spre exemplu că unii dintre asistați nu sunt dispuși să-și caute un loc de muncă în localitățile învecinate, dacă nu găsesc la ei în sat. De ce? Nu vor nimic nou în viața lor. Nu vor provocări, pentru că ei le numesc în mod greșit dureri de cap. Acești oameni de obicei se nasc și mor în casa părintească, iar unii dintre ei, din păcate stau pe pensiile părinților, asta chiar și la 50 de ani. Vă scriem din cazuri documentate.
Acum, pentru că deja a devenit o modă, pentru că „toată lumea o face”, (lumea fără ambiții, am adăuga noi) cei care nu vor să muncească acceptă să mimeze munca, pentru ajutorul social. Câteva ore pe săptămână, în voia lor, așa cum au chef, în ritm propriu, adună niște gunoaie de pe marginea drumului. Cam atât.
„Îmi dau 300 și ceva de lei de la primărie. Fac piața, iau cartofi. Unde să muncesc, dacă nu e muncă?”
În baza la declarația de mai sus înțelegeți de ce tindem să privim și psihologic către fenomenul asistaților. Cum să te descurci cu 300 de lei pe lună, când noi criticam articol de articol salariile mici din Constanța, cele între 2000 și 3000 de lei? Cum să spui că mai bine nu mergi la muncă, pentru că în eventualitatea angajării rămâi fără ajutor social? E clar că acești oameni au luat exemple proaste din familie și că, în primul rănd, ei, ca indivizi s-au autoîmnolnăvit cu ideea că nu pot și nu trebuie să vrea mai mult. Aceasta este chiar mai importantă decât greaua moștenire de mentalitate din familie, pentru că există indivizi care au și câte două sau trei locuri de muncă, asta în condițiile în care în familia lor munca era ceva SF.
În concluzie, un om chir dacă e sărac și crește în mentalitatea lenii, tot se poate schimba. Aici însă vorbim despre niște indivizi deosebiți.
Ce poate să facă statul? Simplu, în loc să dea ajutoare sociale, gândite oricum ca niște unelte electorale, politicienii pot mai bine să-I introduce pe cei fără muncă, în program de muncă. Statul să încheie constracte cu companii aflate în criză de forță de muncă și lor să le aducă pe cei aflați în criză pentru că nu au un loc de muncă. Așa câștigă toată lume, chiar și statul, din taxele pe salariu.
Discussion about this post