Blocul e o lume în lume, un muzeu cu artiști involuntari, locatari ce-și expun operele gratis, pentru public. Cine sunt cei din public? Alți locatari, critici fini, fani sau mai puțin entuziaști pentru exponatele vecinilor.
Am putea să punem pe carpete imaginile suprinse acum, în blocurile de pe vremea Lui Ceaușescu. Fotografiile simple sau imaginile video nu sunt suficiente. E nevoie să imprimăm o carpetă cu aceste peisaje de bloc, asta pentru ca acel kitsch savuros balcanic să fie complet.
Vii de la muncă în grabă și dai să te prinzi cu mâna de balustrada de la scările din fața blocului. O faci ca să nu cazi în cap, după ce aluneci pe trepetele cu un fel de gresie, udate de nu știu ce vecină. Întinzi mâna și în loc să simți o bară rece, în încercarea ta de a te ține de ea, dai peste ceva moale și fleșcăit. E pilota pusă la uscat de nea Gigu de la 4, scara 1. Pilota, adică plapuma slim fit a zilelor noastre, a fost cumpărată de nea Gicu pe vremea când intra Terminator 2 în cinematografe. De atunci, nu a mai fost schimbată, ci spălată și respălată, iar asta din patru în patru ani, cât un mandat de primar.
Acum, Gicu o pune iar la zvântat, după ce a spălat-o la mână în ligheanul ruginit și ciobit. E mândru tare de ea și e convins că alta la fel nu se mai face în zilele de azi. Așa că o expune fix în fața colosului din beton împărțit în apartament și datorii la întreținere. Este un semn de mândrie, pilota. Aceasta e precum un steag prezentat la Olimpiadă. Să știe tot cartierul că se pricepe nea Gicu (de la 4, scara 1) la spălatul pilotei.
Așa, treci de fleșcăitura de pe bară, intri în scara blocului, dacă nu-ți uiți cheia cu cartelă pentru interfon și o iei pe scări, pentru că liftul nu merge, iar dacă ar funcționa, te-ai risca să mori căzând cu el. Trepte să fie! Urci câteva, până la primul etaj și dai peste ceva ce creierul nu știe să proceseze într-un interval mai rapid de zece secunde.

Vezi o chestie din lemn, cu pânză pe ea, înecată în praf. Nu există un puști de 20 de ani care să-și dea seama ce e asta. Da, am dat peste un recamier sau un fel de canapea dintre canapelele prototip, primele probabil care au ajuns în România odată cu democrația.
După cum arată, am spune că a prins și ridicarea, dar și doborârea zidului Berlinului. Omul care o avea în casă a făcut-o bucăți, pentru că altfel nu poți nici s-o bagi, nici s-o scoți din casă și a lăsat-o pe scara blocului. Acum, aici lucrurile devin mai interesante decât vă puteți imagina. De ce stă aici și de cât timp credeți că este nevoie aici? Să vă țineți bine de calculator, de telefon, în funcție de dispozitivul lecturii! Oameni buni și frumoși, canapeaua asta e pe holul acestui bloc de o lună, asta în condițiile în care un băiat sărman s-a oferit s-o ia la el acasă. Proprietarul însă nu a vrut, spunând, din ce am auzit, că o dă altcuiva. Evident, până la urmă nu a luat-o nimeni.
Dacă tot avem ceva vechi, haideți să dăm acel ceva unui om, pentru care vechiul este o șansă nouă sau să-l dăm din muzeul blocului nostru într-un muzeu oficial, cu program de vizitare pentru tot orașul nu numai pentru locatarii de pe scară!
Una peste alta, n-am da blocurile noastre optzeciste, de balcani, pe toate ansmablurile rezidențiale cu apartamente ce au mai mulți proprietari decât camere.






