Când a aflat că are cancer, Corina Ani Alexandru a simțit că cerul i-a căzut în cap. Gândul că boala o va distruge înainte să apuce să facă ceva în privința asta a fost prima reacție. „Am vrut să mor înainte să mă omoare cancerul,” spune ea fără ocolișuri. Dar n-a făcut-o. A ales să lupte. Și de atunci, au trecut 25 de ani.
Ce te ține puternic?
Dacă întrebi pe oricine cum a supraviețuit două decenii și jumătate de luptă cu o boală care sperie pe oricine, te-ai aștepta la răspunsuri mari, filozofice. Corina însă are o altă variantă: „Inconștiența. Și faptul că nu mi-e frică de moarte.”
Nu e un răspuns confortabil. Dar e real. Spune că frica este cea care te chinuie, nu boala în sine. Că, dacă te agăți disperat de viață, suferința devine mult mai grea. „Dacă te gândești mereu cine o să crească copiii, cine o să aibă grijă de cățel sau cine îi dă de mâncare la porc, te vei chinui cumplit.”
Dar cum te înveți să nu-ți fie frică? „Mergi mai departe. Ce poate fi mai rău decât să mori? Dacă nu există nimic mai rău, atunci n-ai de ce să te oprești.”
Cum trăiești ca bolnav de cancer?
Dacă cineva îi spune azi, „Corina, am cancer, ce fac?” răspunsul ei e sincer și brutal: „Plângi o săptămână, două, că ai nevoie să bocești. Poți să-ți faci și planul cum să te sinucizi. Dar să nu-l duci la îndeplinire. După aia, vii la mine și hai să te învăț cum să trăiești ca bolnav de cancer.”
Pentru Corina, boala nu e un dușman, ci un „prieten” care îți sapă groapa. „Așa fac și prietenii, nu? Cei mai buni prieteni te sapă pe la spate. Așa că trebuie să tratezi cancerul la fel. Să fii cu ochii pe el, să-l păcălești, să-l îmblânzești și apoi să-l lovești.”
De două ori în moarte clinică și o întoarcere neașteptată
Corina a trecut de două ori prin moarte clinică. Prima oară a fost, spune ea, „o adevărată poveste.” A văzut cum medicii se chinuiau să o resusciteze și se distra de haosul din jurul ei. „Eu nu aveam nicio apăsare.”
Și totuși, de ce s-a întors? „Nu știu. Destinul? Dumnezeu? Habar n-am. Poate că mai aveam multe de făcut.”
A doua moarte clinică a fost mai urâtă. Se opera la stomac și era frustrată că medicii nu făceau ce trebuia. Dar nici de data asta nu i-a fost frică. „Nu-mi părea rău că plec de pe planetă. Că, sincer, ce dracu am căutat eu pe aici, printre atâția tâmpiți?”
De ce ajută alți bolnavi?
Când s-a îmbolnăvit prima oară, n-a fost nimeni acolo să-i spună ce o așteaptă. „Doctorii își făceau treaba impecabil, asistentele erau extraordinare. Dar de sufletul meu nu s-a ocupat nimeni.” Nu avea cu cine să vorbească, cine să o învețe cum să facă față.
Așa că și-a promis că, dacă supraviețuiește, va face asta pentru alții. „Dacă eu am trecut prin infern și am ieșit, măcar să-i ajut pe alții să nu fie singuri.” A înființat Asociația Oncologic Rom Constanța și, de atunci, a fost acolo pentru sute de oameni.
Merge în spitale, sprijină pacienții, se luptă pentru drepturile lor. „Fac voluntariat, moca, gratis. Uneori am bani de taxi, alteori nu. Dar mă duc oricum.”
Cum era Corina înainte de cancer?
„Mai aeriană.” Credea că înțelege suferința altora, dar nu avea habar. „Eu nu știu cum e să nu ai un picior, că am două. Dar știu cum e să ai cancer și să ți se spună că vei muri.”
Boala i-a schimbat radical felul de a vedea viața. A învățat că trebuie să sari peste obstacole și să nu te lași copleșit de ele. „Cancerul m-a învățat să sar peste tot ce înseamnă greutăți.”
O frază pentru cei care intră într-o secție oncologică
Dacă ar fi să aleagă un singur mesaj pentru bolnavii care intră într-o secție oncologică, ar fi acesta: „Cancerul este o provocare la viață.”
„Nu toți supraviețuiesc. Dar boala asta te face să-ți reevaluezi fiecare moment. Te face să înțelegi cine e cu adevărat lângă tine. Prietenii? Majoritatea dispar. Familia? Uneori se retrage. Dar tu rămâi. Și trebuie să alegi ce faci cu timpul care ți-a rămas.”
Un sistem medical fără empatie
Corina nu se ferește să spună lucrurilor pe nume. „În România, bolnavul de cancer e privit ca o cauză pierdută.” Statul nu investește, iar pacienții ajung să se descurce singuri. „Noroc că sunt ONG-uri care fac câte ceva.”
În 2007, a scos în stradă 2.000 de bolnavi pentru dreptul la o reconstrucție mamară gratuită. „În Occident, nici nu te întreabă dacă vrei proteză. Ți-o dau automat. La noi, trebuie să te lupți pentru orice.”
Corina azi
După 25 de ani, încă merge în spitale, încă luptă, încă trăiește fiecare zi ca pe un câștig. „Dacă ai nevoie de mine, mă găsești pe TikTok, pe Facebook, mă suni. Oricând. Niciodată nu spun nu.”
Pentru Corina, cancerul nu e sfârșitul. E începutul unei lupte. Și ea nu are de gând să se oprească.
