Mi se pare fascinant – în sensul acela amar, de mirare cu nod în gât – cum se transformă oamenii în preajma alegerilor. Din prieteni calzi și oameni de treabă, devin brusc un fel de predicatori furioși, înarmându-se cu meme-uri și postări în caps lock, gata să-ți arate cât de greșit ești tu și cât de luminat e candidatul lor. La fiecare tur de scrutin, rețelele sociale se transformă într-un câmp minat de convingeri absolute, în care dacă spui că îți place altceva ești catalogat: trădător, prost, vândut, dezamăgire umană.
Un like greșit și ești suspect. Un share neutru și ești deja trecut pe listă. Ai îndrăznit să pui o întrebare despre „favoritul națiunii”? Ești cu „ăilalți”. Iar dacă chiar ai altă opinie, se rupe prietenia. Ștergere. Blocare. Unfriend. Pentru că nu poți să votezi cu altcineva fără să fii și un pericol public, nu?
Mă uit la oameni care, în afara campaniilor, nu știu să spună cine le e senator sau ce înseamnă o moțiune de cenzură. Dar acum, în plină luptă pentru turul doi, știu tot: istorie, economie, geopolitică, ba chiar și cum ar trebui să se comporte un lider mondial. Pe surse, evident. De pe TikTok, dintr-un live de pe Facebook, din meme-urile unui influencer cu păreri pe toate subiectele.
Ne alegem candidații după tonul vocii, hainele de la dezbateri și replicile de pe scenă. Unii se uită la cât de bine dau în adversar, nu la câtă substanță livrează. Alții apreciază „sinceritatea” spuselor, ignorând că sinceritatea fără competență poate fi doar zgomot.
Ce mă sperie e că devenim agresivi în susținerea alegerii noastre. Îi facem pe ceilalți proști, în loc să-i convingem. Îi ironizăm, în loc să-i ascultăm. Le aruncăm slogane, în loc de argumente. Și apoi ne mirăm că nu ne votează favoritul. Sau că se aliniază cu cei pe care îi disprețuim. Dar de ce nu s-ar alinia? Când îi tratezi ca pe niște inamici, îi împingi, nu-i aduci.
Iar cei care nu știu cu cine să voteze – nehotărâții – sunt prinși la mijloc ca într-un joc cu pietre. Văd taberele și aleg mai degrabă „victima” decât călăul. Cine urlă mai tare, cine înjură mai colorat, pierde în ochii celui care încă mai gândește cu capul lui.
Trăim într-o democrație unde votul e liber, dar opinia a devenit un act de curaj. Și unde implicarea civică explodează o dată la patru-cinci ani, doar ca să se stingă imediat după. Până la următorul „mare moment”, când vom avea din nou un dușman comun, un „rău absolut”, și ne vom strânge să urlăm la lună.
Dar până atunci… poate ar fi bine să ne amintim că și cei care votează altfel sunt oameni. Cu temeri, cu speranțe, cu viața lor, la fel de complicată ca a noastră. Iar votul, în esență, nu e despre cine lovește mai tare în celălalt, ci despre cine construiește, cu cap, o soluție.
Dar nu-i nimic. Ne mai certăm puțin pe Facebook și gata, am rezolvat democrația.
