O alee cu pavale banale, pietriș din belșug, gardulețe de bambus care deja se desprind și un singur arțar japonez obosit de soare. Așa arată astăzi „grădina japoneză” din Parcul Tăbăcăriei, Constanța.
Proiectul nu pare să fi fost gândit cu prea multă grijă. Lampa japoneză din piatră, dăruită de partea japoneză în 1982, e singura piesă cu adevărat autentică. În rest, decorul trădează o execuție grăbită, cu puține elemente care să trimită la o grădină japoneză în sensul propriu al cuvântului.
În afară de un singur artar japonez (vizibil ofilit), în zonă sunt plantate mai degrabă tufe obișnuite, câțiva cireși autohtoni și un bambus stingher. Nu există luciu de apă, nici pietre de meditație, nici vreo urmă de armonie specifică acestui stil peisagistic.
În schimb, avem pietriș, mult pietriș. Peste tot. O alee șerpuită cu dale de beton, mai potrivită unui cartier rezidențial decât unei grădini cu pretenții asiatice.
Chiar dacă intenția poate fi lăudabilă, execuția lasă mult de dorit. Poate că, înainte să ne lăudăm cu o „grădină japoneză”, ar fi bine să înțelegem ce presupune cu adevărat acest concept: echilibru, naturalețe, simplitate, simboluri și mult respect pentru detalii. Elementele care, din păcate, în cazul de față, au fost înlocuite cu improvizații.
Ceea ce ar fi trebuit să fie un colț de liniște și rafinament japonez în mijlocul Constanței a devenit, din păcate, o lecție despre cum să ratezi un concept frumos. O încercare decorativă care insultă mai mult decât onorează spiritul nipon.
Poate într-o bună zi, cu puțin respect pentru detalii, specialiști adevărați și mai puțin kitsch, poate că într-o zi, această „grădină japoneză” va arăta și ca o… grădină japoneză. Până atunci „las-o mă că merge așa”!
