În fiecare toamnă, prima zi de școală aduce emoție și promisiuni. Copiii își pun ghiozdanele, părinții fac planuri, iar profesorii privesc cu speranță către un nou început. Dar puțini dintre noi ne gândim la drumul lung pe care l-a parcurs educația românească până aici.
Primele școli au fost mănăstirile. În Evul Mediu, copiii învățau să scrie și să citească din nevoia de credință. Slavona, greaca și latina erau limbile de predare. Totul se rezuma la câteva tăblițe de ceară și manuscrise vechi.
Un moment de cotitură vine în 1583, la Șcheii Brașovului, unde apare Prima Școală Românească. Pentru prima dată, limba română devine limbă de învățământ. Nu doar cărțile, ci și ideile încep să vorbească pe înțelesul oamenilor.
În 1817, Gheorghe Lazăr deschide la București prima școală de stat cu predare exclusiv în română, iar în 1864, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, se introduce învățământul primar gratuit și obligatoriu. Era începutul democratizării educației.
După 1918, școala devine simbol al unității naționale. Apoi, perioada comunistă aduce campania de alfabetizare din 1948: milioane de adulți învață să scrie și să citească, uneori la vârste la care credeau că e prea târziu.
După 1990, educația se schimbă din nou. Apare clasa pregătitoare, iar din 2020 durata școlarității obligatorii crește la 14 ani. Astăzi, reformele continuă, iar școala rămâne terenul pe care se joacă viitorul fiecărei generații.
De la tăblițele de ceară și psaltiri, până la tablete și manuale digitale, povestea educației românești e una de perseverență și speranță. Iar fiecare copil care pășește astăzi într-o sală de clasă continuă, fără să știe, un drum început cu secole în urmă.
