În Ucraina, acolo unde sirenele antiaeriene tot sună de aproape 4 ani, drumurile sunt distruse și refăcute într-un ritm pe care cu greu ni-l imaginăm. La noi, la Constanța, ne plângem de ani de zile de gropi, de asfaltul pus „la lopată” și de șantierele care par fără sfârșit. Și am tot făcut comparații cu țara vecină – că e „ca la ei”. Dar la ei drumurile arată bine. Între aceste două realități este însă o diferență care nu mai ține nici de bani, nici de vreme, nici de scuze: ține de voință și de priorități.
În Ucraina, războiul a distrus numeroase șosele și poduri, dar, în paralel cu bombardamentele, statul a început reconstrucția. Inclusiv pe calea ferată, deși lovită constant, echipele de intervenție reușesc să refacă rapid multe linii, astfel încât trenurile să circule în continuare.
Nu e vorba de miracol, ci de o decizie simplă: infrastructura nu e un moft, e o necesitate, mai ales în vreme de război.
La Constanța, e pace și sunt și gropi. Avem cratere pe străzi, lucrări făcute pe bucăți și numeroase reveniri și reparații. DA, se lucrează, dar, din perspectiva cetățeanului, imaginea rămâne aceeași: peticiri, șantiere deschise și redeschise, trotuare rupte, zone „uitate” ani la rând.
Diferența nu este că Ucraina are mai mulți bani sau un climat mai blând. Din contră: acolo bugetul este sfâșiat de nevoile frontului, iar atacurile asupra infrastructurii continuă. Și totuși, statul și comunitățile au înțeles că fără drumuri funcționale nu există nici economie, nici ajutor umanitar, nici speranță. La noi, în schimb, subiectul pare adesea mai degrabă unul de campanie, nu de supraviețuire urbană.
