Există o imagine care se repetă, an de an, în decembrie: parcări pline, oameni cu brațele încărcate de pungi, lumini care clipesc peste vitrine, cozi care se întind până în stradă. În tot acest zumzet comercial, Crăciunul pare să se fi mutat, discret, din sufrageriile încălzite în mallurile suprailuminate. Bucuria nu mai vine odată cu mirosul de cozonac, ci odată cu scanarea codului de bare.
Nu e o noutate. De ani buni, sărbătorile au devenit un festival al consumului. Însă, în ultimul deceniu, fenomenul a căpătat o intensitate aproape ritualică. Oamenii cumpără pentru că „așa se face”, pentru că „trebuie să fie ceva sub brad”, pentru că toate reclamele ne spun că fericirea vine într-o cutie frumos ambalată.
Și, fără să ne dăm seama, am început să măsurăm Crăciunul mai degrabă în lei decât în momente. Tocmai în perioada în care vorbim cel mai mult despre generozitate, ajungem să ne raportăm la ea mai mult prin intermediul bonului fiscal.
Așa ajungem la Crăciunuri în care părinții se împrumută pentru a nu dezamăgi, copiii învață prea devreme că dorințele se împlinesc prin curieri, iar adulții își pun toată presiunea în spate: să fie totul perfect, să fie masa plină, casa decorată impecabil, cadourile „așa cum trebuie”.
Dar cine decide, de fapt, cum trebuie?
Crăciunul consumului nu e neapărat rău. Face parte din viața modernă. Economia se mișcă, magazinele prosperă, oamenii se bucură de mici plăceri, iar lumina instalată în oraș chiar aduce o atmosferă frumoasă. Problema apare atunci când confundăm accesoriile cu esența.
Realitatea e că, de cele mai multe ori, oamenii nu își mai aduc aminte ce au primit anul trecut. În schimb, își aduc aminte cu cine au stat la masă. Își aduc aminte un gest, o conversație, o colindă. Dar pentru asta nu există ofertă de sărbători.
