Există un Crăciun pe care nu îl mai trăim, dar pe care nu îl uităm niciodată. Nu era vorba despre cadouri scumpe, despre lumini sincronizate sau despre decorațiuni perfecte. Era Crăciunul copilăriei — cel în care bradul nu era o piesă de design, ci o poveste în sine.
Imaginea era aceeași în multe case din România: un brad care mirosea a pădure și a rece, adus în brațe de părinți sau bunici, scuturat de zăpadă pe preșul de la intrare și fixat apoi bine în suportul din lemn, înainte de a fi împodobit.
Pe masa de lemn sau pe covor apăreau apoi cutiile. Unele de pantofi, altele de bomboane, păstrate peste ani și umplute cu „comori”: beteală subțire din folie lucioasă, globuri fragile, care păstrau urmele Crăciunurilor de dinaintea noastră, dar și clasicele bomboane de pom.
Acele bomboane, legate cu ață legam cu ață și agățate pe crendile pomului și care, în câteva ore, dispăreau „în mod miraculos”. Rămânea doar hârtia, atent răsucită la loc. În fiecare familie exista câte un detectiv amator care încerca să descopere „hoțul” de bomboane și, implicit, ambalajul care mai avea totuși ceva înăuntru.
Instalațiile erau și ele din peisaj. Nu erau smart, nu aveau 72 de moduri de a lumina și nici telecomandă. Aveau însă personalitate: uneori pâlpâiau, uneori se aprindeau doar pe jumătate, iar dacă se ardea un bec, începea vânătoarea generală – căutarea „verigii slabe”.
Dar dincolo de brad, adevărata magie era atmosfera. Casa mirosea a portocale și a cozonac, nu lipsea platoul cu salata de boeuf ornat atent cu albus de ou, gogoșari murați și pătrunjel. iar la radio se auzeau colinde, în timp ce toți copiii casei erau ferm convinși că Moș Crăciun va reuși să intre în casă și să aducă darurile, deși ușa era bine încuiată.
Crăciunul copilăriei nu avea nevoie de filtre. Avea nevoie doar de oameni. De râsul nestingherit, de agitația pregătirilor, de poveștile care se repetau an de an, de simplitatea unui timp pe care îl înțelegem abia acum: era Crăciunul în care bucuria nu trebuia căutată și poleită, ci doar trăită.
