Un câmp verde, aparent liniștit, și în mijlocul lui – niște saci de gunoi negri, legați atent, aproape „civilizat”, aruncați acolo ca și cum locul le-ar aparține. Pe facebook, imaginea este însoțită de o informare a Poliției Locale Cumpăna: vinovatul a fost identificat și sancționat. Amendă mare, autoutilitară confiscată.
Și totuși, în fața postării, nu poți să nu te întrebi:
cât de jos ajunge responsabilitatea, când câmpul devine groapă de gunoi și natura — tomberon?
Pentru că poza asta nu e o excepție.
Nu e un caz izolat.
E unul din miile de astfel de cazuri care apar zilnic, la margini de sate, pe câmpuri, lângă drumuri, în spatele cartierelor. Doar că, de cele mai multe ori, nu e nimeni prins. Gunoiul rămâne. Rușinea nu.
Și nu, nu are legătură nici cu sărăcia.
Nici cu lipsa de școală.
Să legi sacii frumos, să-i urci într-o mașină, să-i duci cu grijă într-un loc „mai ferit” nu e semn de neputință. E semn de nepăsare asumată.
E alegerea clară de a spune: „nu mă interesează”.
Nu mă interesează locul.
Nu mă interesează aerul.
Nu mă interesează ce rămâne după mine.
Asta ține exclusiv de bun-simț. De acel prag invizibil peste care, odată trecut, nu te mai deranjează nimic: nici că distrugi un spațiu, nici că alții trăiesc lângă el, nici că la final tot noi respirăm același aer și călcăm pe același pământ.
Faptul că, de data asta, cineva a fost prins nu e o victorie deplină. E doar o pauză scurtă într-un fenomen mult mai mare. Pentru fiecare amendă aplicată, sunt zeci de câmpuri murdărite în tăcere.
Poza asta nu arată doar niște saci de gunoi.
Arată cât de ușor ne dezicem de responsabilitate.
Cât de simplu e să transformăm natura în tomberon, fără să clipim.
Și poate că tocmai asta e partea cea mai grea de digerat.
