Donald Trump pare genul de lider care ar fi fost mult mai în largul lui într-un alt secol – unul în care puterea se demonstra cu nave de război și amenințări directe. În loc să accepte că lumea s-a schimbat, continuă să trateze crizele moderne cu reflexe din secolul al XIX-lea. Problema este că realitatea nu mai răspunde la astfel de metode, notează The Economist, care face o radiografie a situației recente având în centru acțiunile liderului de la Casa Albă.
De fiecare dată când Washingtonul ridică tonul sau își etalează forța militară, reacția nu este cea așteptată. Nu apare capitularea, nu vin concesiile rapide. În schimb, apare confuzia – inclusiv în interiorul administrației americane.
Un exemplu clar: Iranul.
Pe 19 februarie, cu câteva zile înainte ca America și Israelul să lovească Iranul, Fox News l-a intervievat pe Steve Witkoff, omul bun la toate al diplomației lui Trump. Witkoff, de felul lui vorbăreț, a spus că șeful său era „uimit” de faptul că liderii Iranului nu „capitulaseră”. De ce, se întreba el cu voce tare, Iranul nu a negociat renunțarea la ambițiile sale nucleare, având în vedere forța militară americană acumulată în largul coastelor sale?
După izbucnirea războiului și după ce Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz pentru majoritatea transporturilor maritime, la Washington au apărut numeroase afirmații că și această sfidare l-ar fi luat prin surprindere pe Trump. Secretarul Apărării, Pete Hegseth, a negat iritat că administrația ar fi fost luată pe nepregătite. El a insistat că Pentagonul avea planuri pentru redeschiderea acestei rute vitale. Totuși, câteva zile mai târziu, Trump le-a cerut Chinei și aliaților europeni să-l ajute să redeschidă strâmtoarea.
Capturarea lui Maduro
Iranul nu este singurul exemplu de exces de încredere, tipic lui Trump. În ianuarie, forțele speciale americane l-au capturat pe dictatorul Venezuelei, Nicolás Maduro, și l-au dus la New York pentru a fi judecat. După acel raid, Trump a putut să aleagă un nou lider venezuelean docil, pe vicepreședinta lui Maduro, Delcy Rodríguez.
Trump a numit acest rezultat „perfect”, dar realitatea este că, inițial, Trump își supraestimase influența în Venezuela. Cu câteva săptămâni mai devreme, șefa de cabinet a președintelui, Susie Wiles, explicase logica unei campanii de lovituri aeriene americane împotriva ambarcațiunilor acuzate că transportă droguri din Venezuela. Trump „vrea să continue să arunce în aer bărci până când Maduro cedează”, i-a spus ea unui reporter. Aceasta a fost o evaluare bizară și greșită. Un personaj lipsit de scrupule, lui Maduro nu avea cum să-i pese că presupuși traficanți de droguri sunt loviți de rachete americane. De aici și necesitatea capturării sale spectaculoase.
Trump crede că îi poate intimida pe liderii străini amenințând că le va bombarda țările. Și este foarte încrezător că și conflictele pot fi încheiate rapid, dacă părțile aflate în război ar înțelege că pacea ar aduce un boom economic. În cuvintele vicepreședintelui său, J.D. Vance, Trump nu înțelege de ce rușii și ucrainenii continuă să se omoare între ei și nu „se apucă de comerț unii cu alții”.
Trump s-a străduit de mult timp să înțeleagă oameni care cred în altceva decât în faptul de a face bani, ajungând chiar să-i numească pe soldații americani „fraieri” pentru că au murit în războaie străine. În al doilea său mandat, această obtuzitate s-a combinat cu o nostalgie pentru imperialism. Un discurs pe care Trump l-a rostit la începutul acestui an este de ținut minte în special pentru cererile directe ca Danemarca să-i vândă Groenlanda. Mai puțini au remarcat însă omagiul adus colonialismului, ca instituție. Nu este „nimic în neregulă” cu dobândirea de teritorii, a afirmat Trump, părând aproape nostalgic după imperiile europene care „aveau bogății uriașe, teritorii vaste, peste tot în lume” înainte de a intra „în declin”.
De asemenea, după capturarea lui Nicolás Maduro, Trump s-a lăudat că și-a depășit predecesorii din secolul al XIX-lea în demonstrarea „dominației americane” asupra emisferei vestice. În februarie, secretarul de stat al lui Trump, Marco Rubio, i-a elogiat pe misionarii și soldații care au plecat din Europa pentru a construi imperii globale, printre ei și propriii săi strămoși italieni și spanioli. Rubio a deplâns faptul că declinul și prăbușirea acelor „mari imperii occidentale” au fost accelerate de „revoluții comuniste fără Dumnezeu și de revolte anticoloniale care aveau să transforme lumea și să acopere întinse porțiuni ale hărții cu secera și ciocanul roșii”. Revenind la prezent, Rubio a criticat fostele puteri imperiale ale Europei pentru că au primit prea mulți imigranți și pentru că sunt „încătușate de vinovăție și rușine” față de trecut.
Este o interpretare a istoriei extrem de selectivă.
Imperiile nu au dispărut pentru că Europa ar fi devenit „woke”. Europa postbelică era ruinată economic, iar menținerea controlului asupra coloniilor devenise o afacere tot mai costisitoare și sângeroasă. Marxismul nu a fost singurul adversar al imperialiștilor. Multe colonii au fost eliberate de naționalismul popular, aceeași forță politică pe care Trump îndeamnă toate țările să o adopte. Mai mult, naționalismul a fost adesea alimentat de intervenții coloniale agresive, de tipul celor pe care Trump le apreciază astăzi.
Imperiile europene s-au prăbușit sub presiunea constantă exercitată de America. Desigur, anticolonialismul american a inclus și o doză consistentă de ipocrizie, mai scrie The Economist. În 1953, CIA s-a alăturat serviciilor secrete britanice în organizarea unei lovituri de stat pentru a-l răsturna pe liderul Iranului, Muhammad Mosaddegh, după ce acesta cochetase cu comunismul și naționalizase interesele petroliere controlate de britanici. America Latină a cunoscut, de asemenea, lovituri de stat sprijinite de CIA. Dar, atât timp cât America era angajată într-o confruntare globală pentru influență cu comunismul sovietic, președinții care s-au succedat au dorit să fie percepuți ca apărători ai dreptului fiecărui popor la autodeterminare. America reprezenta libertatea și progresul, nu se alinia cu agresori imperialiști demodați.
Astăzi, China este rivalul global al Americii și îi place să vorbească despre solidaritatea postcolonială cu „Sudul global”. Pentru liderii chinezi, tentativele lui Trump de acaparare a puterii la nivel global reprezintă un cadou propagandistic. Deocamdată, din păcate, el pare prea fascinat de diplomația de tip „canonieră” pentru a-i păsa.
Marea eroare a abordării lui Trump este presupunerea că presiunea militară rezolvă orice. Realitatea arată exact opusul. Forța poate declanșa reacții, dar nu le poate controla. Iar atunci când strategia se bazează doar pe intimidare, surprizele devin inevitabile și, de cele mai multe ori, costisitoare.
Sursa: The Economist
