Suntem în Săptămâna Mare, așa că ce trebuia să fie încă un editorial de desființare a CFR-ului este înlocuit de un articol pe pace, pe binețe.
Ajung în Gara de Nord din București și iau pe grabă, de la tarabe, câteva mici cadouri, pentru familie, înainte să urc în trenul de Constanța, cu ora de plecare 20:10.
Mă urc în vagonul meu și încep să caut numărul de pe scaun, care nu e trecut pe scaun, ci pe burta suportului de bagaje. Îl găsesc în cele din urmă, mă așez, îmi fac cruce și aștept să pornesc, de parcă plecam spre Lună, nu la Constanța.
Houston, avem o problemă! E 20:10 și trenul tot pe loc. Nu se panichează nimeni, doar noi, latinii, începem așa mai ușor, cu un cântec, cu o serenadă, nu ne place să decolăm direct, la sutime, ca nebunii ăia de „japoneji”.
Trec 10 minute, 20, 30, măi, dar ce trec…
„Ăsta pleacă la 21.00”, spune un bărbat ce stă în penumbră, între vagoane, aproape de toaletă. Omul, un veteran al mersului cu trenul a rostit aceste cuvinte, precum un detectiv care a rezolvat cazuri similare toată viața lui. Toți cei care l-am auzit spunând asta am avut impresia că individul misterios a mai prins alte 500 de trenuri întârziate. Foarte posibil!
Și să vezi, trenul pleacă la 21:00, iar studenții din vagon încep să aplaude. Aici avem marele paradox: CFR a reușit astfel să și întârzie cu 50 de minute, dar să și plece la o oră fixă. Uluitor! Na că pe asta n-o știu nici samuraii de la căile ferate japoneze.
În cele 50 de minute, cât trenul a mers stând, am reușit să mai citesc ceva foarte interesant, am mai ascultat niște melodii. Una peste alta, a fost o seară productivă și am ajuns cu bine acasă. Bonus, episodul m-a ajutat să scriu articolul acesta. Deci, a meritat.
Discussion about this post