Mereu se poate mai rău, pentru că mereu suntem cu gândul la rău. În aceste zile, deși departe de ororile din Gaza, ne gândim la izbucnirea unui Al Treilea Război Mondial. Este sentimentul și gândul care ne încerca în primele luni, de la începutul operațiunii rusești în Ucraina.
Și cumva, așa, cu două războaie derulate simultan, în prezent, uităm că înaintea lor, am avut o pandemie, drept capitol de intruducere în acest roman pe care îl trăim acum cu toții. Mulți vedeam răspândirea Sars-Cov-2 ca ceva de neoprit și chiar ca un element apocaliptic. Nici nu ne gândeam în 2019, înainte de începerea nebuniei virale, că totul se va uita după primele explozii din Ucraina.
În marile orașe, găsim acum frânturi de nostalgie, pagini de istorie recentă. Centrele unde se plăteau testele rapide au ajuns precum niște puncte de verificare, abandonate le Cernobîl. Măcar de erau duse la fier vechi.
Mai țineți minte zilele în care nu puteai să ieși din casă fără hârtie, cu motivare, când străzile erau goale, ca într-un film postapocaliptic? Țineți minte când teama și stresul erau atât de pregnante și dense că simțeai că le poți tăia cu cuțitul? Cine se gândea atunci că vom da frica de virus, pe cea de bombe?
Despre izoletele cumpărate cu TIR-ul nu mai știm nimic, iar centrele de testare deja sunt ruine. Câte vaccinuri au rămas cu serul „mucegăit” în seringi, habar nu avem. Știm doar că totul a fost un capitol de început, într-un film care continuă acum cu orori ce lasă națiuni fără lacrimi. Ce-i drept, vor trece și ele, însă învățați cu atâta rău, doar la rău ne vom aștepta să vină și poate că asta este de fapt greșeala. Poate că răul vine mereu, pentru că noi îl chemăm, noi îl așteptăm.
Să ne rugăm pentru pace între israelieni și palestinieni, între ruși, americani și ucraineni! Până la urmă, război se face, pentru că în lume se ridică mai multe rachete decât rugăciuni.
Discussion about this post