Constănțenii se împart (social) în două lumi, precum marea și țărmul, ca să vorbim în limbaj de litoral. Fie nu știu pe ce să mai dea banii, ori nu știu de unde să facă rost de bani. Ori îi vezi în benzinărie făcând plinul la un tanc fără șenile și roți în loc, ori la casa de plată, pentru un nou abonament, la noile autobuze din Constanța.
Pe un trotuar vezi cum se plimbă un om cu ochii lăsați în asfalt și umerii coborâți de greutățile ce apasă pe ei, precum niște stabilopozi invizibili, iar pe trotuarul opus vezi cocoțată o mașină de colecție americană, cum nici nu se ma fabrică. Facem referire, evident la Hummer-ul din imagini. A costat zeci de mii de euro, iar pe întreținere și alimentare, anual, dai mai mult decât ar cheltui un om cu salariu mediu ca să-și cumpere o mașină pentru „muritori”.
Iar „muritorii” sunt cei care mai fac aerul din oraș să fie cât de cât respirabil. Ei sunt cei care deși poate conduc, au permis și mașină, nu sunt deranjați să circule cu autobuzul, ceva ce mândrii tanchiști de pe șosele nici nu s-ar atinge să facă.
La un moment dat vedeam pe străzile Constanței și acele Hummer-uri mai vechi, pentru care ai nevoie de permis de camioane, din cauza tonajului. Practic, dacă ai trece cu o astfel de mașină pe o stradă pe care abia o reabilitează Dorel și ai lui, ai readuce-o la stadiul inițial.
La noi, așa cum am mai scris și în alte articole avem această categorie restrânsă de oameni cu bani mulți, precum cei pe care îi dă toată lumea exemplu, afaceriștii din port, ori patronii din HORECA. Mai sunt cei care câștigă contracte mari cu statul și mai sunt infractorii, combinatorii pe care procuratura și Poliția nu-i deranjează decât cu flayere de prevenție.
Și lângă marea de bogăție, la mal îi avem pe cei care stau în uscat, secați de banii pe care îi dau pe chiriile mărite și prețurile mari de la piață. Un trend național, care încă mai crește.
Și acum îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o cu o fată din Constanța și care îmi spunea că lucra la un cabinet veterinar, pentru 2200 de lei și că spera să ajungă în curând măcar la 3.000 și ceva de lei.
De altfel, discuții trase la indigo găsești în toate orașele țării, înafară de București. Salariile se impart între mici și foarte mici, iar tot acolo lumea este și ea împărțită în două, între cei care au prea mult și cei cu prea puțin. Și aici, dincolo de bani, avem împărțirea între fală și faliment, între cei flamboianți și faliți, între tanchiști și pietonii cu abonament la autobuz.
Mereu ne împărțim în două societatea, facem o prăpastie între casta noastră și casta lor, uitând că trâim în lumea asta împreună și separate doar de bariere imaginare sau mai corect spus, închipuite.
