Dacă ar fi să se organizeze un campionat mondial al ironiei, România ar fi, fără îndoială, pe podium, cu medalii strălucitoare din carton și plastilină. Însă, ironia supremă este că „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul regizat de Cristi Puiu, rămâne, la aproape două decenii de la lansare, un documentar mai fidel realității românești decât o operă de ficțiune. În această tragicomedie a absurdului, Lăzărescu nu e doar un personaj, ci un alter ego colectiv, simbolizând suferința multor pacienți anonimi care trec, și astăzi, prin coridoarele labirintice ale unui sistem sanitar bolnav.
La prima vedere, filmul pare a fi o poveste despre un bărbat singur și bolnav care este pasat de la un spital la altul, fiecare instituție refuzându-l cu un zâmbet cinic și o ridicare de umeri. Dar, în esență, este povestea unei țări întregi, unde orice pacient pare să fie protagonistul unei piese de teatru absurd, un Sisif modern împins de pe o targă pe alta.
În spitalele din România, moartea nu vine neapărat din cauza bolii, ci din cauza birocrației și a nepăsării. Lăzărescu nu moare pentru că medicii nu ar fi competenți – mori pentru că sistemul e de așa natură încât competența devine irelevantă. Dacă te întâlnești cu o asistentă care îți cunoaște numele și te tratează ca pe un om, ai câștigat la loterie! Dacă medicul care îți pune un diagnostic greșit are măcar bunul simț să îți spună în față că ești „caz pierdut”, poți să-ți consideri ziua făcută.
Ceea ce filmele de groază reușesc să provoace prin monștri și psihopați înspăimântători, spitalele din România fac cu o naturalețe liniștitoare: tensiunea crescândă, frica de necunoscut, spaima că ceva – orice – ar putea merge prost. Nu există nimic mai terifiant decât a te simți abandonat pe un pat de spital, fără niciun control asupra propriei tale vieți, așteptând verdictul, ca o condamnare la moarte mutată din tribunal în sala de urgențe.
Într-o țară unde moartea domnului Lăzărescu nu este doar o poveste, ci un scenariu repetat zilnic, parcă nici nu mai e nevoie de ficțiune. Avem destulă dramă, suficiente lacrimi neplânse și un coridoare de spitale suficient de lungi cât să ne pierdem speranța la fiecare pas. Astfel, comedia neagră devine realitate, iar noi toți devenim Lăzărescu, rătăcind prin hățișurile unui sistem care, parcă, și-a pierdut demult vocația de a salva vieți.
Până la urmă, ce altceva este „Moartea domnului Lăzărescu” dacă nu o oglindă a spitalele noastre, unde moartea nu este neapărat o tragedie, ci doar o chestiune de timp? Doar că, din păcate, nimeni nu râde la final.
Discussion about this post