Toamna se numără… cartoanele așezate pe băncile de pe trotuare și din parcuri. Primele apar la final de septembrie, iar paturile improvizate, făcute la marea nevoie, se înmulțesc din miez de octombrie și în prima parte de noiembrie. Fâșiile rupte din cutiile în care cei cu un acoperiș deasupra capului și-au cărat televizoare, mașini de spălat și alte lucruri SF, pentru normalitatea oamenilor străzii, s-au transformat în pilotele amărâților.
În Constanța, sunt cu sutele oamenii fără casă. Îi vezi fie târându-și hainele zdrențuite, în tăcere, cu ochii în pământ, ori vorbind despre lucruri care poate au sens doar în mintea lor. Unii dintre ei au fost atât de loviți de ce li s-a întâmplat în trecut, încât și-au pierdut mințile, cum se spune pe la noi, iar alții pur și simplu au ajuns în stradă, după o copilărie grea sau din cauza unor alegeri puțin spus greșite.
Pe acești oameni ce nu-și mai găsesc loc în sistem îi vedem în fiecare tablou urban de iarnă ca pe niște imuni ai frigului, cu numele, pentru că nu știm noi ce simt ei și nici nu i-am întrebat. Suntem convinși că mulți dintre dumneavoastră, cei care citiți acest articol, până la acest rând, i-ați privit, așa spre înserate, în drum spre casa dumneavostră, întrebându-vă: „Oare cum o trece peste noaptea asta?„
Acești orășeni fără loc în sistemul orașului se împart în trei categorii: cei ce-și găsesc o saltea aruncată de alții, pe care și-o transformă în pat (aceasta este alternativa de lux), cei care își fac pat din cartoane și cei ce aleg să doarmă la gura canalului.
Cu siguranță le putem găsi o vină, cu siguranță avem ce critica, dar suntem oare în măsură să o facem? Să ne gândim dacă noi am fi fost mai puternici, fiind puși fix în situația lor și noi am fi luat alegerile cele mai bune, dar fix cu toate circumstanțele lor pe cap. Poate că da, poate că nu.
Există chiar și statistici care arată faptul că țara noastră are peste 30.000 de persoane fără locuință care trăiesc pe stradă, asta în actele oficiale. Este o estimare făcută așa, din tastatură, pentru că, în realitate, problema este mai mare.
Avem nevoie de programe de reintegrare în câmpul muncii, pentru cei care nu au probleme psihice grave și de construirea unor adăposturi decente. Da, există și problema legată de cei care nu vor să stea nici în centrele celor de la Asistență Socială, dar aici vorbim despre cazuri izolate. Clar este faptul că trebuie să facem mai multe pentru acest acest sector și să-i luăm de pe străzi, pentru că strada nu e acasă.
Discussion about this post