În timp ce la UMF „Carol Davila” din București se discută despre strategii, planuri naționale și politici publice pentru persoanele cu boli rare, o realitate dureroasă s-a impus mai puternic decât orice declarație solemnă: accesul încă depinde de scări. În 2025, într-o instituție care pregătește viitorii medici ai României, un scaun rulant electric de 200–250 de kilograme nu poate intra pe ușa principală. Și odată cu el, nici vocea unei comunități.
La Conferința EUROPLAN – un eveniment esențial pentru actualizarea și implementarea Planului Național de Boli Rare, ce a avut loc marți și miercuri – Asociația Werdnig Hoffman ar fi trebuit să fie prezentă prin Robert Veres. Doar că acesta nu a putut ajunge în sala de conferințe. Nu pentru că nu ar fi dorit, nu pentru că nu ar fi avut ce spune, ci pentru că nu a putut să treacă de scările de la intrare – numeroase și imposibil de parcurs cu un scaun rulant ca al său.
În semn de solidaritate, Dorica Dan a preluat prezentarea în numele asociației. Un gest frumos, cald, dar unul care nu ar fi trebuit să fie necesar. În fața unei clădiri unde se discută despre incluziune, persoana care trăiește în fiecare zi cu barierele sistemului a fost nevoită să rămână… afară.
„Așteptăm ca promisiunile conducerii UMF „Carol Davila” privind accesibilizarea să fie transformate în acțiuni concrete. Nu vorbim despre un detaliu tehnic. Vorbim despre respect, egalitate și drepturi fundamentale. Accesibilizarea nu este un „moft”. Este o obligație legală și o nevoie urgentă pentru sute de mii de români cu mobilitate redusă„, a transmis Robert Veres, pe pagina sa de facebook.
Vorbim despre o instituție publică majoră, care formează profesioniști ce ar trebui să înțeleagă, înainte de toate, nevoile pacienților. Cum putem vorbi despre incluziune în sănătate, când însăși școala care predă aceste valori își începe cursurile cu o barieră fizică? Ce mesaj transmite acest lucru pacienților? Dar viitorilor medici?
