Până la oameni și mai precis… ruși, să citim cu atenție vorbele unui bătrân înțelept, care ne explică cum este văzută rasa noastră, de cel mai sincer critic, animalul:
„Urșii nici măcar nu ne suportă mirosul. Fug de noi, când ne simt la o distanță de 1,5 kilometri. Ne evită, pentru că noi le inspirăm frică, ceva urât. Ființa noastră umană îi respinge. Din acest motiv, eu nu am fost niciodată atacat de urs, chiar dacă merg și noaptea prin păduri. Răutatea e a omului, indiferent de etnie sau țară. Omul e mai urs ca ursul și mai veninos ca vipera, Daniel!”, sunt cuvintele lui nea Tomy, un aventurier frumos din Masivul Parâng.
Mi-a spus aceste vorbe într-o expediție pe munte, care s-a transformat pentru mine într-un masterat în aer curat și liber, despre omenie și omenire. Periodic, cuvintele grăite de Tomy îmi revin în minte, ca un vinil bun pus la pick-up. Se întâmplă atunci când ascult un jurnal de știri, în care se face rezumatul cruzimilor din ultimele 24 de ore. Îmi amintesc aceste cuvinte când mai primesc mesaje de ajutor, de la oameni din țară, răniți și prigoniți de semenii lor. Mi-am ascultat din nou în minte, aceste cuvinte în urmă cu doar câteva zile, când am ajuns cu treabă, într-un mic sătuc din județul Buzău.
URS(S)UL cu cravată roșie și ochi albaștri
Pe ulița de pietre aud sunet de sfărmare sub tălpi, croncănit de ciori, lătrat de câine și glase de copii mici ce ies desculți, din gospodării. Mă opresc în fața unei porți din șipci rare de lemn, o poartă sprijinită într-un colț și ținută de o sârmă moștenită parcă din generație, în generație. Strig celebrul și neinspiratul „Bună ziua!”. La câteva secunde, salutul meu șablon, aruncat spre casă precum o rachetă care nu explodează, aduce un om mic în fața ușii. Este unul din cinci frățiori ce trăiesc în acea casă, alături de mama și o mătușă, cu atribuții de bunică. Vocea bătrânei se aude și ea din casă, la scurt timp. Nu întreabă cine se află în fața curții. Ca un radar de oameni buni și răi, femeia trecută prin viață, simte parcă faptul că sunt un băiat de încredere așa că-mi transmite prin pereții scorojiți: „Hai, poftește în casă!”
Înainte să intru, mă opresc pentru câteva clipe în curte, în dreptul unui urs din pluș, murdar, cu ochi albaștri și cravată roșie. Imaginea lui mă duce imediat cu gândul la război, la Ucraina. Subconștientul meu face asocieri rapide între inocența acelei jucării de copil, culoarea roșie a violenței și a politicii și ochii albștri pe care românii nu i-au uitat nici acum. Despre ei aveam să vorbesc cu bătrâna casei, o femeie ce se îndreptă cu pași lenți, dar puternici către secolul de viață. O întreb ce-și amintește despre Al Doilea Război Mondial și despre invadatori. O simt cum tresare de pe pat, gesturile îi devin necontrolate și începe să arunce cuvinte în cascadă, ca un om ce retrăiește cea mai mare traumă a vieții. În adolescența ei, în timp ce URSS înghițea țara noastră, românii deja răspândeau vestea că unde ajung soldații, seamănă iad, iar femeile sunt violate și batjocorite fără milă.
„Vai de noi, vai de noi, băiatul meu! Cănd am auzit noi fetele că vin rușii în satele noastre, ne-am ascuns în poduri, în căpițele cu fân, în pământ, numai să nu ajungem în mâinile lor. Ne era așa o frică de ei! Știam ce fac pe unde ajung, vorbea lumea. Nu e nimic mai rău pe lumea asta, ca războiul. Nu e mai rea nici foamea, nici sărăcia, nimic, nimic, nimic, maică!”, sunt țipetele unei femei pentru care Al Doilea Război Mondial pare că s-a terminat abia acum câteva ore.
Frica se împarte în tabere de generații, la români. Tinerii cu care am stat de vorbă îmi spun că se tem strict de armele de distrugere în masă deținute de Rusia, în timp ce bătrânii au frică să-i revadă pe ruși, față în față. Am discutat și cu doamna Margareta, o bătrână din Botoșani ce-mi povestește despre zvonurile care au apărut în satul ei, înainte să ajungă invadatorii.
„Eu eram foarte mică atunci, dar îți spun ce mi-au povestit părinții. Când s-a aflat că rușii sunt foarte aproape de noi, oamenii au început să vorbească și spună că soldații vor să ia copiii din sat. Multe mame s-au ascuns cu ei în pădure, de frică. Nu știu nici până azi ce ar fi făcut, dacă ar fi găsit femeile cu copii, nu știu dacă erau minciuni, poate nu le-ar fi făcut nimic, dar când e război nu mai stai să riști. Aperi familia cum poți.”, ne declară doamna Margareta.
Pentru unii, rușii au fost și mumă, nu doar ciumă. Tot bătrâna din Botoșani ne povestește cum o rusoică i-a salvat viața, în timpul marelui război.
„Pe final de război, eu m-am îmbolnăvit tare. Mama și tata se pregăteau să mă îngroape, când eram o cocuță. Aveam o boală la stomac, făceam sânge. Salvarea mea și motivul pentru care mai stau și azi de vorbă cu tine a fost o rusoaică. Nu mă întreba ce era cu ea, că nu știu. Nu știu dacă era cu armata, ceva, dacă era refugiată, ce era. Știu doar că s-a înțeles cu părinții mei din semne, ei i-au explicat că sângerez mult și rusoaica le-a dat un medicament. După câteva zile, am început să-mi revin. Am trăit datorită ei. M-a salvat la propriu de la moarte. Părinții mei îmi povesteau mereu cum mi-au pregătit ei rochiță pentru înmormântare și groapă și cum nu mai sperau să trăiesc. De fiecare dată când îmi amintesc de ruși suspin de frică dar imediat îmi amintesc că o femeie din țara lor m-a vindecat.” ,ne mărturisește doamna Margareta.
Dragă cititorule, dacă tu crezi că e grea viața sub „Putinofobie”, imaginează-ți cum supraviețuiau europenii striviți între doi tirani, Stalin și Hitler! Atât de odioase au fost vremurile, încât cei ce le povestesc nu mai au puterea să vorbească despre ruși și nemți cu ură sau frică egală. Uneori vei auzi cum unii oameni, în mod incorect încearcă să explice care monstru a fost mai mare, și care mai mic, Hitler sau Stalin. Este și cazul unui armean din Constanța care mi-a spus pe scurt părerea lui despre cele două forțe ce ne-au influențat destinele, în marele război.
„Măi, erau nemții răi, nu zice nimeni că nu, dar eu am trăit războiul cap-coadă și se cunoștea unde intra germanul și unde intra rusul. Germanul nu viola, nu umilea, ci cucerea. Rusnacul făcea prăpăd peste tot, pentru că așa e el, din neam de barbar.”, îmi spune domnul Ion, cu scârbă în glas.
Fără să judecăm vorbele supraviețuitorului, trebuie să scriem că ambele forțe militare, Germania nazistă și Rusia stalinistă au comis crime ce vor rămâne ca niște răni în memoria noastră colectivă. Frica de ruși însă, ne bântuie pe noi românii, precum o fantomă ce oricând se poate reîntrupa într-un cotropitor. Se întâmplă asta pentru că Rusia a adus în țara noastră comunismul, un sistem ce a schimbat în mod radical destinul României. Clasa intelectuală liber-gânditoare a fost anihilată, iar rezistența anti-sovietică, deportată în infernul de gheață siberian. În urma lor am rămas noi, atât de săraci fără ei.
De crimă vom fi însă și noi vinovați, asta dacă stigmatizăm în totalitate poporul rus. Noi românii știm foarte bine ce înseamnă discriminarea și cum am fost umiliți în Europa, când marii civilizați au știut să ne numere doar hoții, scoțând din calcul muncitorii care trudesc în țările lor. Chiar în aceste zile, în Rusia, oameni ies în stradă și își riscă libertatea pentru ca frații lor din Ucraina să nu fie uciși. Trebuie să avem ochi și pentru rușii … fără „ochi albaștri”.
Discussion about this post