Scurtă poveste despre putere, lacrimi, dor și speranță

Valentina și Olena. Două femei, aceeași dramă, o singură speranță, pace!  Războiul le-a gonit din țară natală. Au venit în România, pe drumuri separate, Valentina însărcinată în 9 luni, Olena alături de pruncul nou născut, prematur. După un drum lung și chinuitor au găsit liniștea la Tuzla, alături de alți zeci de refugiați. Valentina a născut între timp o fetiță sănătoasă, iar Olena își îngrijește cu drag băiețelul.  

Valentina este din Ismail. La început nu a vrut să-și abandoneze viața de acasă. Când au început însă bombardamentele, iar zgomotul infernal se auzea pînă la ei, soțul a convins-o să plece. Deși era insărcinată în luna a 9-a, iar drumul o speria îngrozitor, si-a luat celelalte două fetițe și a plecat spre România. Tatăl copilelor a rămas să lupte în Ucraina. Când, într-un final, și-a găsit un refugiu, au apărut și primele semne că urmează să nască. A ajuns la un spital și, la scurt timp, a dat naștere unei fetițe. Stefania a avut 3,280 la naștere și a primit nota 10.

„Am fost foarte speriată și soțul mi-a spus: mai bine pleci din țară ca să naști în liniște și pace. De-aceea am venit aici. În primele zile ale războiului a fost liniște în Ismail și mă gândeam că aș putea rămâne dar zilele următoare în satul vecin a căzut o bombă peste o unitate militară. Eram foarte speriată pentru că nu știam la ce doctor o să ajung dar am făcut toate analizele și am ajuns la doctorița care vorbea limba rusă, lucru foarte important. I-am explicat că în Ucraina eu am făcut o naștere prin cezariană”, povestește Valentina Nosova.

Doctorița care vorbea limba rusă este Elvira Ursații, medic ginecolog, de origine ucraineană. A venit în România la 16 ani și se consideră româncă. Acum însă sufletul îi este impărțit în două. Acasă, în Ucraina, părinții suferă din cauza războiului. Sunt la Ismail și nu vor să plece de acolo. Speră ca războiul să se termine. Între timp, fratele ei luptă cu arma în mână să apere Kievul, iar cu nepoții vorbește rar, pentru că sunt nevoiți să stea în buncăre la Harkov. Atunci când reușește, aceștia îi povestesc coșmarul prin care trec. Moartea îi pândește la tot pasul.

„Am toată familia acolo, în Ucraina. Fratele meu este la Kiev, este militar și luptă acolo pentru pace și dreptate. Este foarte greu. Îl sun dimineața și-l mai îmbărbătez și-l întreb ce face. Uneori mi-e și frică să-l sun, să nu-mi dea vreo veste rea. Nepoții mei sunt în Harkov în adăposturi. Când ies din adăpost să-și ia o pâine, este haos. Îmi spun că nu au văzut așa bombardamente. Plângem când vedem toate blocurile bombardate și mai nimic întreg” , mărturisește medicul ginecolog.

La Tuzla,  zeci de ucraineni și-au găsit adăpost. Aproape 70 sunt cu toții, mame cu copii sau familii întregi. Sunt ajutați în permanență de voluntari, care au făcut tot posibilul să nu le lipsească nimic.

Olena, o tânără mămică, povestește cât de crunt a fost drumul. A venit de la Odesa cu băiețelul său, născut prematur.

„Aveam și bagaje și era greu. Dar acum suntem aici și ne este bine. Acolo nu mai era bine. Tot timpul sunau sirenele. Eram cu copiii și aproape de noi, pe mare, o navă rusească a lansat o rachetă dar militarii ucrainieni au reușit să o respingă. Am plecat din Odesa direct din spital. Băiatul avea putin peste 1,700 kilograme dar situația era instabilă și când am putut am ieșit din spital și am plecat. Ne-a fost teamă de drum că nu știam cum va fi, până când nu am trecut granița nici nu știam unde vom merge. Copiilor le-am spus că mergem în vacanță. Sunt foarte mici și nu înțeleg”, povestește emoționată Olena.  

Zilnic sute de refugiați intră în România prin punctele de frontieră ale țării. Cei mai mulți sunt doar în tranzit, însă pentru cei care decid să rămână, autoritățile fac tot ce este omenește posibil să nu le lipsească nimic și să depășească momentele dureroase prin care trec.