După conducerea comunei Constanța, din ianuarie 1922, până în noiembrie 1925, primarul Virgil Andronescu a observat dezastrul din timpul mandatului generalului Mărășescu, care a fost în fruntea administrației constănțene pentru o perioadă scurtă de timp, doar câteva zile în ianuarie 1922. Noua comisie interimară a fost forțată să restabilească ordinea, pentru crearea unui viitor care să conducă la o dezvoltare naturală a orașului.
În dorința și viziunea primarului Andronescu, s-a putut observa energia de a remedia neajunsurile suferite de comună, probabil și datorită perioadei de transformare prin care a trecut orașul și populația, solicitând un efort comun de a trece, căutând ca administrația din acest mandat (1922-1925) să fie o tranziție între sistemul vechi și cel nou.
Noua administrație, sub mandatul primarului Virgil Andronescu, trebuia să rezolve cu prioritate problemele orașului recurgându-se la o împărțire a sarcinilor și îndatoririlor, bazate pe cunoștințele legate de gospodărirea comunală. Realizarea recensământului populației comunei Constanța, în viziunea primarului Virgil Andronescu, constituia un aspect foarte important, întrucât numărul populației dădea valoare comunei. Bunul mers al gospodăriei comunale era condiționat de a avea o finanțare cât mai bună.
Din acest punct de vedere, cu cât ar fi existat o varietate de soluții care să genereze venituri mai mari, cu atât se putea crea drumul mult mai ușor și mai rapid spre dezvoltare. Era foarte greu de schimbat într-un timp scurt a unei stări de fapt, din cauza războiului care lăsase răni adânci, aceasta cu atât mai mult cu cât nevoile după încheierea războiului erau cu mult mai mari și mai grele decât cele care au precedat războiul. Această situație era cunoscută, orașul fusese devastat, astfel încât ceea ce se construise timp de peste 40 de ani se spulberase în 2 ani și jumătate de ocupație, lăsând o imagine aproape de nerecunoscut a feței orașului.
În afara acestei stări grave în care se găsea orașul Constanța, administrațiile care au fost timp de 2 ani nu au căutat să ia măsuri cel puțin pentru ameliorarea stării critice, ba chiar mai mult, lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Prioritățile de rezolvare a problemelor erau multe, cum ar fi fost necesitatea pavajelor, a iluminatului electric, canalizare, construcții de școli, biserici, uzine, etc., întrucât lipseau, iar Constanța, unicul port maritim al României Mari, nu putea fi lăsat în această stare deplorabilă.
Refacerea orașului reprezenta și un mesaj pe plan extern, demonstrând străinilor care doreau să vină la Constanța că, deși războiul întrerupsese activitatea edilitară pentru o perioadă de timp, prin eforturi conjugate și gospodărire rațională, se reușise îndreptarea răului pricinuit. Aceste stări trebuiau, de fapt, să fie argumente suficiente pentru îndeplinirea conștientă a datoriei morale față de oraș, precum și deschiderea la sacrificii și fermitate în realizarea proiectelor propuse. Războiul produsese pagube serioase în rândul populației, iar normalizarea traiului nu reprezenta doar aspectul legat de hrană, ci în primul rând de un confort minim, ca populația să beneficieze de un acoperiș deasupra capului.
Cei întorși de pe front trebuiau sprijiniți și ajutați în demersul de a-și construi o casă. Problema vânzării locurilor către demobilizați și funcționari, precum și a condițiilor sub care s-a făcut vânzarea locurilor conform legii votate de Senat în ședința din 8 iulie 1921 și publicată în Monitorul Oficial nr. 159/1921 a fost una de amploare atunci. Legea susținea că ideea înființării cartierului demobilizaților a fost inspirată și justificată mai mult de împrejurarea creării unei situații favorabile invalizilor, văduvelor cu orfani de război și funcționarilor comunali, județeni și de la Stat a demobilizaților din războiul 1916-1918 de a-și construi case. Aceștia, neavând proprietăți, erau determinați să plătească chirii mari, care nu erau proporționale cu mijloacele lor financiare. Acest scop însă nu a fost atins, date fiind condițiile în care s-a făcut vânzarea locurilor, întrucât aceste condiții a locurilor vândute de către comună erau inalienabile timp de 8 ani. Însă această inalienabilitate însemna o piedică pentru orice tranzacție pe care doreau să o facă cumpărătorii pentru a găsi capitalul necesar, în vederea construirii.
Dezvoltarea orașului în 1923 și mărirea suprafeței impunea nevoia de parcuri, prelungirea străzilor, iar toate acestea nu se puteau realiza fără extinderea periferiei orașului. În afară de aceste lucruri, Constanța era înconjurată de comune și cătune, de care nu era despărțită decât de hotarul ai căror locuitori, prin diferite ocupații, lucrau în orașul Constanța, beneficiind de toate avantajele. Când era vorba de datorii, însă, spuneau că ei nu făceau parte din oraș, ci din comunele unde aveau locuință. Din acest punct de vedere se lua în calcul realizarea unor demersuri ca toate aceste comune și cătune să se alăture orașului. Această chestiune a fost dezbătută încă din anul 1910, atunci când Comuna Anadalchioi a cerut singură să se alipească orașului, prin decizia de la 2 septembrie 1910. Orașul Constanța începând cu 1 ianuarie 1926 devine municipiu prin alipirea comunelor Anadalchioi, Brătianu și Viile Noi. Noul municipiu va beneficia de cartiere și de a treia sistematizare. Supravegherea diferitelor servicii se făcea potrivit legii pentru unificarea administrativă din 1925.
Ca urmare a rezultatelor alegerilor din 19 februarie 1926 și având în vedere raportul primăriei municipiului Constanța care înainta Departamentului de Stat al Ministerului de Interne dosarul cu listele pentru constituirea consiliului municipal Constanța și alegerea candidaților la funcția de primar, Ministerul de Interne decidea confirmarea ca primar al municipiului Constanța pe dr. Pilescu Alexandru, dintre cei trei candidați aleși din rândul membrilor consiliului municipal. Decizia era dată în ziua de 23 martie 1926, urmând ca membrii consiliului să o pună în aplicare, iar atribuțiile de primar ale dr. Pilescu Alexandru să fie exercitate începând cu 12 aprilie 1926. Primarul Dr. Al. Pilescu, arăta că, în interesul unei bune gospodăriri a Municipiului, era necesar ca să se împartă membrilor delegației permanente supravegherea diferitelor servicii, astfel încât evoluția orașului să fie în strânsă legătură cu activitatea viitoare, căreia i se subordona o colaborare cât mai largă.
Astfel, Constanța începea un alt drum al modernizării, iar în 2026, va sărbători 100 de ani de când a fost declarat municipiu.
AUTOR: Prof. dr. Răzvan-Raul Ivan/ EDITOR: Natalia Vrânceanu
SURSA: Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Constanța
Discussion about this post