În ultima perioadă de timp se vorbește din ce în ce mai mult despre educația și educarea viitoarelor generații. Articolul de față se dorește să fie o trimitere în timp în perioada interbelică, a ceea ce însemna procesul de instrucție educațională și problemele care existau la vremea respectivă fiind necesare găsirea de soluții eficiente cu scopul echilibrării și dării unui sens educației cu impact în viitorul comunității.
Am să revin cu ceea ce spuneam și în alte articole că, pentru a înțelege societatea de azi și mecanismele acesteia de funcționare, se impune acordarea unei cercetări mai atente către trecut, în mod special în ceea ce privește educația. Vă invit la o incursiune în timp a rolului pe care toții factorii implicați în procesul de educație l-au avut pentru a evita o prăbușire a educației.
Alături de preocupările privind construcția și modernizarea de noi localuri școlare, un rol major îl constituia axarea pe segmentul educațional, prin contribuirea la diversificarea informațiilor elevilor, datorită studiului în bibliotecile şcolare. Studierea cărţilor avea scopul să ajute la dezvoltarea culturii naţionale, aspect ce îl descoperim dintr-o adresă trimisă de către Ministerul Instrucţiunilor către revizoratele şcolare din Constanţa, care îndemna la crearea unui fond de carte propriu în şcoli, de care să beneficieze câţi mai mulţi elevi.
Manualele şcolare, tipărite în tiraje insuficiente şi cu preţuri ridicate, erau greu de procurat pentru majoritatea elevilor. Din aceasta cauză se foloseau manuale vechi, cumpărate, îndeosebi, de la anticariate. Profesorii făceau eforturi majore pentru reașeazrea învățământului constănțean pe harta țării. Având drept aceste cauze și nevoi, profesorii au susținut activități metodice și științifice, au contribuit la realizarea manualelor didactice, la apariția unor reviste şcolare, etc. Autorii de manuale se aflau într-o competiție permanentă în privința editării de manuale didactice.
În această situație, politica Ministerului se manifesta prin intervenția în organizarea și distribuirea manualelor, lăsând libertate învățătorului să fie responsabil în alegerea manualului în conformitate cu propria viziune asupra actului educational. Condiția Ministerului impusă a fost ca manualele introduse în școală să aibă aprobarea Ministerului, atrăgându-se atenția că „Ministerul nu va tolera nici o călcare a ei şi că va lua severe măsuri disciplinare împotriva celor membrii ai personalului de control, revizori şcolari şi inspectori, care robiţi de dorul de câştig ce se vor abate de la dânsa şi vor impune învăţătorilor anume ce manuale didactice să introducă”. Comportamentul elevilor era monitorizat, atât în şcoală, cât şi în afară, prin legea şi regulamentul elaborat de Minister. Orice act de indisciplină şcolară era sancţionat de consiliul profesoral, care în anumite cazuri puteau duce chiar până la eliminarea definitivă din toate şcolile statului, cu aprobarea Ministerului.
Această exigenţă asigura calitatea orelor şi pregătirea elevilor. În pauze disciplina era asigurată de pedagogi în cele mai multe cazuri bărbaţi. Uniforma în licee era obligatorie. Uniforma era obligatorie chiar şi în afara şcolii şi împreună cu emblema şcolii, numărul matricol şi carnetul de identitate. Toate acestea erau obligatorii pentru toate clasele.
Confecţionarea uniformelor şcolare reprezenta uneori o afacere profitabilă pentru unii întreprinzători. Un exemplu îl aflăm dintr-un articol intitulat „Postavul uniformelor şcolare şi furniturile şcolilor profesionale” din presa locală . Refacerea învăţământului constănţean în perioada interbelică a reprezentat un efort continuu şi neîntrerupt al corpului profesoral, al învăţătorilor, precum şi al Casei Şcoalelor, care s-au implicat în acţiuni de organizare a acestuia pe baza legilor din perioada interbelică. Calitatea procesului educational se datorează exclusiv eforturilor susținute ale profesorilor, care au pregătit generații de elevi, o bună parte dintre aceştia ajungând să studieze în învăţământul superior. Analfabetismul era combătut printr-o campanie puternică cu scopul înscrierii copiilor în şcoli atât a copiilor care erau din rândul tuturor minorităţilor, cu sau fără cetăţenie română, în conformitate cu legile educaţiei.
În sarcina şcolii cădea şi responsabilitatea măsurilor pe care autorităţile locale le luau pentru prevenirea și declanşarea unor epidemii. Datorită mizeriei şi sărăciei, după război se declanşau de multe ori epidemii de la gripă la tifos sau pneumonii. În aceste situații şcoala era obligată să ia măsuri necesare de salubritate şi să apeleze la „competenţe şi sfaturile domnilor Medici de Stat sau Medicii şcolari respectivi. Măsuri ce se vor executa în aşa fel încât să nu se întârzie deschiderea cursurilor nici să nu se întrerupă ţinerea lor regulată”. Conform legii, școala era obligată să procedeze la curăţarea radicală a localului, a dependinţelor şi a curţii şcolii şi eventual a internatului prin văruirea, zugrăvirea din nou şi cu măsuri de „ formolizare, sulfurizare sau pulverizare de antiseptice în încăperile clădirilor, prin vopsire, spălare sau orice mijloc de antisepsie a mobilierului… „.
Pe lângă fişele sanitare, în 1934, Ministerul a introdus în toate şcolile obligativitatea fişelor individuale ale elevilor, prin care se dorea monitorizarea acestora în procesul educaţional. Problema eradicării analfabetismului a fost principala preocupare a învăţământului constănţean în perioada interbelică. Toate eforturile erau îndreptate spre a atrage un număr cât mai mare de elevi, tocmai de aceea legea învăţământului permitea accesul la şcoală gratuit, interzicându-se orice taxă de înscriere, după cum se evidenţiază într-o adresă către revizorul şcolar din 7 octombrie 1927 : „Domnule revizor .. Învăţământul primar fiind obligatoriu şi gratuit, se interzice perceperea de taxe de înscriere…Dacă cineva din părinţii copiilor oferă benevol vreo sumă , numai aşa să se primească…. Ministru M. Vasilescu”. Criza şi-a făcut simţită prezenţa şi în rândul personalului administrativ şi corpului profesoral. În şcoli rămânea atât personal administrativ cât să poată face faţă funcţionării normale a şcolii. Reducerea numărului de elevi a atras scăderea numărului de clase şi implicit scăderea numărului profesorilor. Pe lângă acestea, se mai adaugă salariile mici care de multe ori nu erau plătite la timp.
Criza economică din anii 1929-1933 şi-a pus accentul şi pe derularea procesului instructiv-educativ. După 1929 până în 1934, cifra elevilor a cunoscut o descreştere, cea mai scăzută fiind cea din anii 1930-1931. Fenomenul crizei economice a agravat condiţiile de viaţă ale oamenilor cea ce a condus la scăderea populaţiei şcolare. Începând cu anul şcolar 1934-1935 se revine la 8 clase, iar liceul este alcătuit din 2 cicluri de câte 4 ani: cursul superior şi cursul inferior.
Examenul de admitere se cerea pentru intrarea în ambele cicluri. Primele clase din cursul superior duceau mai departe pregătirea generală, iar ultimele grupau elevii după aptitudini, preferințe, în secţiile: științifică şi literară. Planul de învățământ adoptat în anul 1938 va dura până la reforma din 1948. Aceasta cuprindea următoarele discipline: religia, limba română, limba franceză, limba germană istoria, științe naturale, geografia, desen, muzica, educaţia fizică.
Toate şcolile primare orăşeneşti din Constanţa şi celelalte orașe au înflorit în perioada interbelică. La Constanţa au fost înfiinţate în perioada interbelică şcoli comerciale, de arte şi meserii, care au reprezentat mai târziu baza liceelor de specialitate. Dezvoltarea economică a oraşului Constanţa a făcut necesară înfiinţarea unui învăţământ industrial şi de meserii care să pregătească o mână de lucru calificată. Astfel, au fost înfiinţate Şcoala de ucenici nr.1 , pe lângă Şcoala de băieţi nr. 1 din Constanţa şi Şcoala industrială nr.2.
Fiind un oraș situat la malul mării, cu viaţă intensă comercială, maritimă, a condus la înfiinţarea unei şcoli profesionale de pescari, înfiinţată în anul 1937, din iniţiativa căpitanului Nicolae Şteflea, preşedintele Camerei de Comerţ, cu sprijinul Ministerului Educaţiei. Pe lângă şcolile profesionale pentru băieţi, în perioada interbelică, în oraşul Constanţa au fost înfiinţate şi şcoli profesionale pentru fete, cum de exemplu a fost Şcoala de industrie casnică a judeţului Constanţa, inaugurată în anul 1930. O altă şcoală de acelaşi profil a fost deschisă în anul 1933 la Anadalchioi, sub egida „Societăţii pentru emanciparea femeii”. În opinia mea, această nouă creștere a calității educației a fost cerută și de nevoia de a completata și extinde educația în întreg orașul Constanța pentru a beneficia toții cetățenii. Din această cauză era nevoie de noi localuri de școală, de profesori, materiale didactice și un buget pe măsură. Aceşti profesori au scris manuale didactice, au experimentat ideile şcolii active, au realizat lucrări de psihopedagogie, au editat un număr mare de reviste în cadrul asociaţiei învăţătorilor din municipiul Constanța şi nu numai.
În oraşul Constanţa se dezvoltă o reţea de şcoli de cultură generală şi tehnico-profesionale pe care elevii va trebui să le absolve cu examen de admitere sau fără. Elevii puteau să studieze, atât la școli de stat, cât și cele particulare. Minoritățile sunt reprezentate prin școli pe care le-au înființat pe teritoriul orașului Constanța!
P.S. Avem nevoie de EDUCAȚIE ca o națiune să se dezvolte, să progreseze și să evolueze. Procesul de educație este într-o strânsă colaborare cu toate celelalte domenii de activitate și, împreună, construiesc o comunitate cu viziune!
AUTOR: Prof.dr. Răzvan-Raul Ivan/ EDITOR: Natalia Vrânceanu
Discussion about this post