În anul Domnului 2022, vagoanele CFR sunt pline de oameni „înarmați” cu laptopuri, tablete, telefoane inteligente, căști wireless – toate menite să le facă mai plăcută călătoria și să-i ajute să suporte fără prea multă plictiseală inevitabilele întârzieri ale trenului.
Ce pică însă pe tastaturile cu touch-screen… conturează „meniul de navetă”. Covrigii, iaurtul, gogoșile și cornurile sunt în continuare la purtător, pentru majoritatea românilor călători, mai ales în prima parte a zilei. Dar nu lipsește nici peste-tot-mirositorul sendviș cu salam.
Într-un compartiment deschis în care sunt câteva zeci de oameni, cineva foșnește o folie alimentară, care vestește eliberarea acelui Duh al pachețelului de pe vremuri – mirosul de salam. Iar mâncătorul de salam în public nu e vreun bătrânel, e tot din rândul generației Y sau ce literă de final de alfabet mai denumește cea mai proaspătă tranșă de copii abia majori. Sendvișul de azi a fost „dezvelit” de fata cu cercel în nas, care a băgat tacticos, pe sub bijuterie, îmbucătură cu îmbucătură, lansând în vagonul plin arome de mezel. Fix generația care ar strâmba prima din nas, la așa ceva, înfulecă fără stres.
Oul fiert? Ei bine, în continuare își găsește loc să fie spart în tren – de măsuța dintre scaune – și decojit apoi în punga ținută prevăzător pe genunchii apropiați, dar legănați de garnitura aflată în mișcare. Iar mirosul acela de ou fiert e și el de pus… nu, în orice caz, nu sub nas. Poate în cutia cu amintiri, închisă bine.
În prima parte a zilei, salamul și oul fiert sunt pericolele. Cu prânzul e însă altă poveste. Da, riști să dai peste o tocăniță. N-am fost martor încă, dar am prins aripioare prăjite. Nu acelea de le știe tot românul, și tot americanul, și tot pământeanul. Vorbim despre acelea clasice, făcute pe aragaz, cu ulei încins și toate cele.
Mi-am lungit gatul și am căscat ochii atât cât mi-a permis bunul simț să mă holbez spre coada vagonului, unde domnul controlor și doamna controloare, colegi care păreau că s-au revăzut cu bucurie pe tură, au decis să ia masa împreună, la clasa I. Nu înțelegeam însă de unde mirosul de prăjeală și căutam să văd plita pe care se gătește mâncarea, să zăresc măcar coada tigăii. Pesemne, copanul la temperatura camerei e mult mai domol la capitolul poluare olfactivă. Trece neoservat.
În rest, toate bune. Cei care au de transportat mâncarea de acasă, la sufertaș, o ambalează bine, o pun în cutii ermetice, „să nu miroasă pe tren”. Ce gustă însă pe drum agită, din păcate, deseori, nări și intestine…
