În urma distrugerilor și bombardamentului de artilerie, a aeroplanelor sau hidroavioanelor, precum și din cauza exploziei minelor care s-au lovit de stavilopozii malurilor mării, orașul Constanța a avut de suferit. Tot ceea ce a însemnat începând de la proprietăți particulare și încheind cu industria au fost distruse sau incendiate.
Pagubele însemnate au dus la pierdea veniturilor Constanței din partea fabricilor care cumpăraseră terenul în oraș și începuseră să investească. Comerțul se va sista pe timpul refacerii comunicației peste Dunăre, iar lucrările de legătură pe calea ferată care să lege orașul Constanța cu Hârșova, Țăndărei, Ploiești și Tulcea prin Babadag nu se puteau executa la timp, acest aspect oprind pentru moment refacerea comercială și industrială.
În situația dezastruoasă în care se găsea orașul Constanța, se impuneau măsuri urgente de înscriere pentru acoperirea despăgubirilor. În oraș se simțea nevoia de investiții serioase pentru dezvoltarea industriei prin apariția de fabrici. În acest sens, în această perioadă se constată depunerea de cereri la Primăria Constanța.
Voi da doar câteva exemple de aceste petiții înregistrate, descoperite în documentele de arhivă, astfel: petiția înregistrată la nr. 474/1921 a lui Gheorghe Stănescu, prin care cerea să i se vândă circa 4000 metri pătrați destinate industriei mari, pe care să construiască o fabrică pentru industrie și creșterea albinelor. Comisia aproba cu prețul de 2 lei m.p., cu condiția ca în termen de 5 ani să facă fabrica, altfel terenul trecea în proprietatea Primăriei; petiția înregistrată la nr. 475/1921 a farmacistului Haralambie Tomescu de a i se vinde un teren din cartierul industriei mari de circa 3000 m.p. pe care să construiască o fabrică de produse chimice.
O altă petiție era înregistrată la nr. 1634/1920 a lui Tașcu Popa Gogu prin care cerea să i se vândă pentru industrie două hectare pe care să construiască o fabrică sistematică de cărămidă presată, acestuia aprobându-i-se vinderea unui teren de două hectare situat în partea dinspre pescărie la malul mării paralel și vecin cu terenul vândut lui Aristide Iacob cu prețul de 2 lei m.p., pe care să construiască o fabrică sistematică de cărămidă presată în termen de 5 ani, altfel terenul reintra în proprietatea administrației publice locale pierzând și prețul plătit, precum și alte petiții ale comercianților români care doreau o delimitare a grădinii publice pentru localuri de comerț, însă cunoscându-se destinația grădinii publice pentru edificii publice cererile erau respinse.
În condițiile pentru dezvoltarea și încurajarea micilor industriași, Primăria a considerat să vândă hectare de teren pentru instalarea de fabrici, astfel că se vindeau lui Virgil Andronescu, 14 hectare cu scopul construirii unei fabrici mari pe terenul situat în sudul orașului aflat în prelungirea porțiunii vândute Inginerului Iaroslavici dintre Viile Vechi și linia ferată și Societatea „Astra Română”, cu prețul de 1 leu și 40 de bani m.p.
De asemenea s-a mai vândut un teren lui Aron H. Damadian de circa 2-3 hectare în imediata apropiere de fabrica de Ceramică, cuprins între cele două străzi proiectate și pe acest teren să poată extinde fabrica prin construirea unei alte fabrici. Inițiativele de investiție și antreprenoriat continuau prin numeroasele solicitări, după cum era și cazul lui Petre Postelnicul, care la 7 aprilie 1920 solicita închirierea pe termen de 15 ani a locului viran situat pe raza orașului aflat în centru și cuprins între străzile Carol, Transilvania, V. Alexandrii și Casa Diamandi pe care să construiască un pavilion în care să exercite comerțul de cofetărie. Lui P. Postelnicul i s-a comunicat că nu se poate să i se închirieze pe un termen atât de lung și i se solicita să renunțe la cerere. De asemenea, C.G. Panoza solicita de a i se închiria același loc specificat mai sus, pe care să construiască un pavilion în care să exercite comerțul de bodegă și dactilografie pe un termen de 5 ani cu o chirie anuală de 1000 de lei. Cererea lui Panoza a fost respinsă.
Pentru același loc, a mai făcut solicitare și Gh. Orezeanu de a i se arenda locul viran cuprins între străzile Carol, Transilvaniei, V. Alexandrii și Casa Diamandopol, pentru care oferea o chirie de 2000 de lei anual și se obliga să-l transforme într-un mic parc, adică să-l împrejmuiască cu stacheți de înălțime de 60-70 cm. și gard viu acoperindu-l cu pietriș și straturi de flori care să servească ca loc de grădină prăvăliei sale aflată în imediata apropiere, loc favorabil unde să se așeze mese și să-l utilizeze pentru vizitatori și public, cărora să se le servească bere, vin, băuturi răcoritoare și mâncăruri din restaurantul său și această cerere de închiriere să fie admisă pe 5 ani. Termenul solicitat nefiind unul foarte mare, a fost chemat Gh. Orezeanu și i s-a propus o chirie de 2.500 de lei anual. În vederea unei economii mai responsabile, Primarul Mihai Turbatu (martie 1920-iunie 1920) făcea o expunere referitoare la vechile taxe aplicate de către fosta Comisie Interimară în privința iluminatului prin încasarea acestora începând de la 11 martie 1920.
Procesul de refacere a economiei locale continua prin noi petiții, așa cum ar fi ce a lui C. Papaantoniu, prin care cerea să i se vândă în zece rate anuale un teren de circa 4.000 m.p. situat pe marginea Lacului Tăbăcăriei și cuprins între străzile Doamna Florica ( azi strada Primăverii) și Chilia pentru construirea unei ferme.
De asemenea, Gh. Nijloveanu cerea să i se vândă aproximativ 4 hectare și ½, situat la marginea Lacului Tăbăcăriei între străzile Cărămidari, Soveja și Doamna Florica, pentru a face fabrică de țiglă și teracotă. Așezarea geografico-economică a orașului Constanța permitea oferirea de diferite terenuri pentru construirea de fabrici. Constănțeanca, Maria I. Dobrescu solicita vinderea terenului de cultură, grădinărie și pășune, proprietatea Constanței, situat pe raza Comunei Anadalchioi, la marginea Lacului Tăbăcăriei având vecin pe Petre Grigorescu, Galiței și drumul ce mergea din Anadalchioi la cariera de nisip spre plaja Mamaia pe care îl deținea cu chirie pe o suprafață de 9 hectare ( 7760 m.p.), și care forma careul 328 lotul 11 și pentru care plătea o arendă anuală de 977 de lei și 60 de bani cu scopul de a face cultură și grădinărie în mod sistematic cu irigații și eventual fabrică de conserve. În documentele de arhivă găsim și petiția lui St.I. Dumitrescu care cerea să i se vândă un teren de 3 hectare din cartierul industriei mari, pe care să construiască o fabrică de cărămidă.
Simțindu-se mare nevoie de instalarea unor fabrici în jurul orașului pentru refacerea și dezvoltarea economică a orașului, cererea era admisibilă și se vindea lui St. I. Dumitrescu un teren de două hectare în cartierul industriei mari cu prețul de 2 lei m.p. și cu condiția ca în termen de 5 ani să construiască o fabrică sistematică de cărămidă, altfel terenul intra în proprietatea administrației publice locale fără somație, ci numai prin întocmirea unui proces-verbal de deposedare din partea Primarului, iar sumele achitate ca preț al vânzării rămâneau în conturile Primăriei. Prin aceste cereri și investiții de construiri de fabrici în domeniul industriei, se contribuia nu doar la refacerea economică a Constanței, ci chiar la dezvoltarea economică națională.
Un element important pentru refacerea economiei locale o reprezentau taxele asupra căruțelor de transport, camioanelor, automobilelor, trăsurilor din piața din oraș, precum și taxele în privința căruțelor care veneau în oborul cu cereale. Avându-se în vedere dispozițiile articolului 4 din legea pentru constatarea, perceperea și urmărirea veniturilor, care conferea dreptul autorităților să arendeze perceperea taxelor și impozitelor indirecte în cazul când ar fi fost în avantajul Primăriei decât în regie, deși deținea un serviciu special de percepere pentru care plătea sume importante pentru salarii, rezultatele încasărilor din taxe nu fusese cel așteptat, așa că, dacă s-ar mai fii continuat cu acest sistem, orașul ar fii suferit pagube. Din aceste motive, se considera că ar fi fost mai necesar să fii fost arendate prin licitație publică sau persoană particulară care ar fii putut oferi cel mai mare preț. Sistemul arendării veniturilor era considerat mult mai eficientă decât de a strânge banii prin salariați.
AUTOR: Prof. dr. Răzvan-Raul Ivan/ EDITOR: Natalia Vrânceanu
Discussion about this post