Doar ce am revăzut „Filantropica” a șaptea oară și, deși am râs din nou la fiecare glumă cu Ovidiu Gorea și nea Puiu, mi-am dat seama că, de fapt, nu mă uit la un film, ci la un reportaj documentar despre România zilelor noastre. Este fascinant cum o peliculă lansată în 2002 reușește să fie un fel de ghid de supraviețuire urbană pentru omul de rând din 2024.
În „Filantropica”, realitatea e deschisă la „peșcheș”, iar mafioții și săracii trăiesc într-o simbioză perfectă, unde singurii perdanți sunt cei care cred în cinste. În Bucureștiul de azi, la fel ca în cel din film, te descurci numai dacă știi pe cine trebuie și, mai ales, dacă știi cum să te vinzi. Fie că ești în politică, în business sau chiar în artă, regula de aur e să ai un sponsor. Și cum altfel să-ți găsești un „sponsor” decât să urmezi lecțiile lui nea Puiu? Pentru că, să fim serioși, „mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”.
În lumea creată în acest film, oamenii au înțeles că trebuie să aibă mereu la îndemână o poveste lacrimogenă, dacă vor să aibă succes. La fel și în ziua de azi, unde cerșetoria s-a mutat de la colțul străzii în spațiul online. Nu mai trebuie să fii fizic pe Calea Victoriei pentru a-ți prezenta necazurile. Un cont de social media bine întreținut și o poveste emoționantă îți aduc „like-uri” și, cu puțin noroc, chiar și o „finanțare” de la vreun sponsor mărinimos.
Politicienii de azi parcă au studiat pe de rost replicile lui Mircea Diaconu. Când îi vezi cum vorbesc despre „grija pentru cetățean” și „viitorul luminos”, nu poți să nu te gândești la discursurile bine ticluite din film. Diferența e că acum, în loc de CEC-uri și promisiuni de cartiere noi, avem proiecte de infrastructură care se amână la nesfârșit și strategii naționale care nu se concretizează niciodată.
În final, oricât de mult ne-am plânge de prezentul nostru, trebuie să recunoaștem că „Filantropica” ne-a oferit un mic manual de supraviețuire. E ca și cum Nae Caranfil ne-a dat un indiciu subtil: dacă vrei să trăiești bine în România, nu te lua prea în serios, spune o poveste frumoasă și, mai presus de toate, ține minte că „la noi, fiecare știe ceva pe care ceilalți nu-l știu”.
Așa că, după ce am văzut a șaptea oară filmul, îmi vine să cred că nu mai trebuie să-l revăd prea curând. Doar trăiesc în el zi de zi.
Discussion about this post