În Vinerea Mare, lumea încetinește. Nu pentru că se oprește, ci pentru că simte. Chiar și cei care nu merg la biserică simt că astăzi e altceva în aer. Mai puțin zgomot, mai puține claxoane, mai puțină grabă.
E ziua în care s-a făcut o tăcere mare peste lume. Iar în tăcerea asta ne amintim că, uneori, speranța nu țipă – tace. Nu urlă – rabdă.
Hristos a fost răstignit nu doar de o mână de soldați, ci de frică, de trădare. E un memento al fragilității umane, dar și al iubirii care merge până la capăt.
Astăzi nu e nimic de sărbătorit. Dar e totul de înțeles.
