Este o zi plină de culoare, râsete și baloane, dar dincolo de serbările tematice, fotografiile cu fundal festiv și spectacolele organizate în școli, această zi ar trebui să fie și un moment serios de reflecție. Atât pentru părinți, cât și pentru decidenți, educatori, comunități întregi. Iar pentru fiecare dintre noi – o aducere aminte. Nu doar de copilărie, ci și de cum o trăim, o susținem și o protejăm în jurul nostru, inclusiv pentru copii.
O zi cu istorie grea
Ziua Internațională a Copilului nu s-a născut din joc, ci din durere. În 1925, la Geneva, în cadrul Conferinței Mondiale pentru Bunăstarea Copiilor, s-a propus instituirea unei zile dedicate copiilor. Nu era o epocă a baloanelor colorate, ci o perioadă marcată de orfani de război, copii exploatați în muncă, lipsiți de educație sau de îngrijire medicală de bază. Nu întâmplător, Ziua Copilului are rădăcini în mișcările sociale și umanitare ale secolului XX, când lumea începea, timid, să înțeleagă că viitorul nu poate fi clădit pe suferința celor mai vulnerabili, inclusiv a copiilor.
În România, 1 iunie este Ziua Copilului din 1950, odată cu blocul estic, sub influența URSS. Însă, spre deosebire de multe țări în care data variază, în România această zi s-a păstrat cu sfințenie – și a devenit, în 2017, prin lege, zi liberă națională. Un semn bun. Dar suficient?
Ce înseamnă „copilărie” în România de azi?
În teorie, toți copiii sunt egali. În realitate, România rămâne țara din UE cu cel mai mare risc de sărăcie infantilă. În continuare, peste 40% dintre copiii români trăiesc în gospodării cu venituri insuficiente. În continuare, avem comunități în care școala începe fără încălzire, fără apă potabilă, fără rechizite. În continuare, avem copii lăsați în grija bunicilor sau crescuți de frați mai mari, în timp ce părinții muncesc în afara granițelor. În continuare, avem copii care abandonează școala la 12 ani și nu se mai întorc niciodată. Și tot în continuare, avem cazuri de abuz, neglijență sau violență domestică ignorate, mascate, uitate.
Ce înseamnă Ziua Copilului într-o țară în care copilăria e atât de inegal distribuită?
Este un moment în care trebuie să ne întrebăm: ce facem, concret, pentru copilul de lângă noi? Îi dăm o ciocolată și un balon sau îi dăm timp, sprijin și grijă? Îi cumpărăm o jucărie sau îi oferim un mediu sigur în care să crească? Îi organizăm o serbare sau îl învățăm să se simtă în siguranță să fie el însuși?
Ne jucăm sau ne grăbim spre bătrânețe?
„Îmbătrânim atunci când nu ne mai jucăm.” Este o frază pe care o vezi des în postările festive de 1 iunie. Dar câți dintre noi o cred cu adevărat? În goana zilnică după rezultate, statusuri, performanță și deadline-uri, jocul a fost evacuat din viețile noastre. Îl înlocuim cu scroll, cu oboseală, cu anxietate mascată în eficiență.
Adevărul este că nu doar copiii au nevoie de joacă. Avem și noi, adulții, o nevoie adâncă de uimire, de libertate, de imaginație, de acel tip de prezență pură pe care doar jocul o cere. Să te joci nu înseamnă să fii frivol – înseamnă să nu-ți pierzi curiozitatea. Să nu-ți atrofiezi capacitatea de a râde sincer. Să nu te închizi complet în armura seriozității. Pentru că acolo, în spațiul jocului, se învață empatia, colaborarea, gândirea liberă – toate acele trăsături care lipsesc, cronic, societății noastre.
La mulți ani, copii!
Azi e despre voi. Despre dreptul vostru de a fi protejați, educați, încurajați. Despre dreptul de a visa și de a nu fi forțați să vă maturizați prea devreme. Despre dreptul de a face greșeli fără frică, de a fi ascultați fără a fi ironizați. Și despre responsabilitatea noastră – de a nu vă minți, de a nu vă abandona, de a nu vă lăsa moștenire o lume în ruină.
Dar e și despre noi, cei mari. Un memento că am fost cândva exact ca voi. Și că, în adâncul nostru, copilul acela încă respiră, încă cere voie să iasă, să întrebe, să se joace, să iubească fără frică.
Așa că nu uitați: îmbătrânim cu adevărat abia când uităm să ne jucăm.
La mulți ani tuturor copiilor – de toate vârstele!
