13 noiembrie 2015. Noaptea neagră în care Parisul s-a oprit.
Puțin trecut de ora 21, orașul luminilor a fost rupt de o serie de atacuri jihadiste coordonate, începute la Stade de France și încheiate în carnagiul de la sala Bataclan. Bilanțul final: 132 de morți și peste 400 de răniți.
Printre victime – rănită, dar în viață – s-a aflat și Cezara Popescu. Acum, la zece ani distanță, își amintește fiecare secundă din acea seară.
Cezara se afla cu sora ei și două prietene în drum spre un restaurant. Tocmai ajunseseră în intersecția cu strada Charonne, una dintre zonele lovite de atacatori, când au auzit primele bubuituri.
„Am auzit bubuituri ca de artificii. Noi chiar am crezut că sunt artificii. Ne uitam pe cer să vedem spectacolul. Dar când ne-am oprit de prima intersecție, din diagonala noastră, un bărbat s-a întors cu o armă ca lașnică și a început să tragă în mașină.”
Sora ei a accelerat instinctiv, încercând să scape. Gloanțele au intrat în caroserie – șase proiectile au nimerit mașina. Doar Cezara a fost rănită.
„A fost un zgomot asurzitor… doar eu am fost rănită. Și la 10 minute după ce am ajuns noi, au început să vină salvările cu răniți din toate părțile Parisului.”
A fost dusă într-un spital militar, unde urmau să ajungă, pe rând, zeci de tineri împușcați în masacrul de la Bataclan.
„Am fost foarte uimită de cum s-au putut organiza cadrele medicale… cum în câteva minute sau o oră maxim au început să vină medicii de acasă. Psihologi, psihiatri, tot personalul care putea susține asemenea nenorocire.”
În mijlocul haosului, medicii au întrebat-o dacă poate suporta o intervenție fără anestezie – nu era timp de pierdut.
„Am spus că da… m-am gândit că dacă mai pierd timpul cu anestezie și cu pregătirea locului pentru incizie, poate muri cineva. A fost cea mai mare durere din viața mea.”
Au urmat două luni de recuperare și o nouă operație. Dar și o schimbare profundă a felului în care vede viața.
„Am învățat că nu suntem veșnici și că în viață trebuie să ținem cont și de asta când luăm decizii, să încercăm să trăim frumos, să trăim pentru noi și pentru alții, să ajutăm cât mai mult posibil. Aceleași tragedii se pot întâmpla oricui și oricând. Trebuie să trecem peste, dar trecem numai dacă avem familia aproape și dacă prioritizăm clar ce contează în viața noastră.”
La zece ani de la atentatele care au marcat Europa, Cezara Popescu privește înapoi cu recunoștință că a rămas în viață.
Atentatele din Paris rămân o rană colectivă, iar mărturiile celor care au văzut infernul cu ochii lor sunt și astăzi un avertisment despre fragilitatea lumii în care trăim.
