Președintele României, Nicușor Dan, a transmis Parlamentului cererea de reexaminare a legii care modifică OUG 31/2002 privind combaterea extremismului. Când un președinte trimite o lege la reexaminare, de regulă o face fie pentru că actul normativ nu își atinge scopul, fie pentru că riscă să producă mai mult rău decât bine. În cazul legii privind combaterea extremismului, Nicușor Dan invocă… ambele motive.
La prima vedere, intenția legiuitorului pare incontestabilă: să limiteze propaganda extremistă, xenofobia, ura, orice formă de incitare care poate destabiliza o societate. Numai că, dincolo de scop, apare instrumentul – iar instrumentul, așa cum este redactat acum, este imprecis, alunecos și periculos de elastic.
Președintele atrage atenția asupra unui lucru esențial pentru orice stat democratic: diferența dintre fermitate și abuz nu e dată de intenție, ci de claritatea legii. Dacă textul este vag, aplicarea poate deveni arbitrară. Iar arbitrarul este combustibil pentru tensiuni într-o societate deja polarizată.
Dar să o luăm pas cu pas. În forma actuală, legea riscă să transforme în infractori oameni care nu au nicio legătură cu extremismul. De ce? Pentru că pedepsește cu închisoarea distribuirea oricărui material „cu idei xenofobe”, fără a distinge între propagandă și opere literare, istorice sau documentare.
E un argument solid. Unele dintre cele mai mari opere literare – de la Shakespeare la Eminescu – conțin pasaje care, scoase din context, pot fi etichetate prin prisma definițiilor moderne ale xenofobiei. O lege insuficient rafinată poate duce la situații absurde, în care interpretarea devine mai periculoasă decât textul incriminat.
La fel de problematică este și definirea termenului „organizație cu caracter legionar”. Fără criterii clare, legea poate pune în aceeași categorie atât grupările care glorifică ideologia interbelică, cât și ONG-uri dedicate memoriei anticomuniste sau cercetării istorice.
Aici, președintele atinge un punct sensibil: România are încă o memorie complicată, în care biografii, mișcări și contexte istorice se suprapun. O lege ce nu ține cont de aceste nuanțe riscă să devină o bâtă legislativă – una folosită după bunul plac, nu după criterii juridice solide.
Poziția președintelui e interesantă nu doar pentru ce critică, ci și pentru ton. Nu respinge legea în bloc. Nu minimalizează fenomenul extremismului. Cere rafinare, rigoare, responsabilitate.
În esență, nu orice problemă se rezolvă cu un ciocan, iar statul trebuie să acționeze cu precizie chirurgicală, nu cu instrumente contondente. Altfel, în loc să combată extremismul, îl poate victimiza în discurs și amplifica prin reacție socială.
Analiza președintelui e, în fond, un semnal de alarmă: o lege prost calibrată nu reduce tensiunile – le mărește.
Iar într-o țară în care încrederea în instituții este fragilă, iar fracturile sociale sunt vizibile, orice text legislativ care poate fi interpretat abuziv devine risc, nu soluție.
Combaterea extremismului este necesară. Dar trebuie făcută cu precizie, nu cu exces de zel, cu instrumente clare, nu cu norme care lasă loc de interpretări. Cu mintea la prezent, dar și cu ochii pe istoria pe care n-o putem rescrie după bunul plac.
