Emoția de Moș Nicolae nu începe, de fapt, pe 6 decembrie, ci cu o seară înainte. În fața ușii apar ghetuțe aliniate, uneori lustruite cu grijă, alteori lăsate în grabă, între ghiozdane, sacoșe și vieți obosite. Tradiția s-a schimbat odată cu noi: au dispărut nucile și merele de altădată, au apărut gadgeturi, dulciuri sofisticate, ambalaje lucioase. Dar, în spatele formelor noi, rămâne aceeași nevoie veche – să dăruim și să primim.
Pentru copii, dimineața aceasta e încă o dovadă că poveștile funcționează. Ei nu citesc statistici, nu știu de inflație, nu înțeleg programul încărcat al părinților. Știu doar că, dacă și-au pregătit ghetuțele, dacă au fost „cât de cât cuminți”, Moșul trece și pe la ei. Inocența lor e motorul întregii povești: fără ea, tot ritualul s-ar prăbuși, lăsând în urmă doar niște cadouri puse mecanic, între două mailuri și un drum la serviciu.
Pentru adulți, dimineața de Moș Nicolae e altfel. Nu mai așteptăm să vedem ce primim, ci dacă am reușit să-i surprindem pe ceilalți. E o dimineață în care nu mai suntem doar obosiți, grăbiți sau preocupați, ci și regizori ai unei bucurii pe care încercăm să o prelungim cât mai mult. Ascundem surprizele prin dulapuri, sub paturi și prin mașini, doar ca să păstrăm vie iluzia că Moșul există. E poate cel mai mare efort colectiv de imaginație pe care îl fac adulții într-un an.
Radiografia unei dimineți de Moș Nicolae arătă, dincolo de ambalaje și dulciuri, o lume care încearcă să nu-și piardă definitiv copilăria.
