Compasiune. Empatie. Sprijin. Sunt cuvinte pe care mulți le-au uitat, când, mai presus de toate, sunt reacții care ar trebui să vină firesc. Fără zgomot și explicații. Un incendiu izbucnește într-un cartier. Oameni își pierd căminul, stabilitatea – și aceea fragilă pentru unii – și puținul pe care îl aveau. O astfel de situație ar trebui să aducă solidaritate, să mobilizeze o comunitate. În schimb, pentru mulți reprezintă un punct de plecare pentru comentarii, dispreț și etichete aruncate cu o ușurință care sperie.
Cartierul Henri Coandă din Constanța nu e doar un punct pe harta orașului, unde stau… „unii”. Este un loc în care trăiesc oameni, cu vieți diferite, povești diferite, dar oameni. Părinți/ Bunici. Copii. Iar focul nu face diferențe, nu întreabă pe nimeni ce statut are, ce trecut sau dacă „merită” compasiune. Cei care o fac tot mai des sunt însă tot oamenii… ceilalți oameni.
Ascunși în spatele unor ecrane, mulți se transformă în lupi moraliști și judecători. De ce…?!
Poate cel mai trist lucru nici nu este incendiul în sine, ci felul în care unii reacționează la el. Pentru că flăcările se sting, iar pagubele, într-un fel sau altul, se repară. Dar rămâne ușurința cu care apar cinismul, răutatea…
Tragediile au ajuns să fie comentate ca niște spectacole. Tot mai mulți își dau cu părerea, fără să fie acolo, fără să știe tot, fără să înțeleagă și fără să vadă măcar puțin dincolo de prima vorba trecută pe la ureche sau primul titlu zărit în feed.
Din păcate, incendiul din Henri Coandă a arătat, încă o dată, fără filtre, cât de ușor se poate aluneca în direcția greșită. Și cât de repede pun cei din jur mâna pe piatră și sunt gata, nu să RECONSTRUIASCĂ, ci să arunce…
Qvo vadis, lume…?!
