Cu toate că în orașul Constanța, cel mai cunoscut printre constănțeni este hanul Balcan, documentele de arhivă ne prezintă cum de fapt în orașul de la malul mării funcționau mai multe astfel de localuri și interesante sunt abordările autorităților locale în privința acestora.
Astfel, prim vice-președintele P. Nițescu semnala că, printr-o decizie anterioară luată de comisia interimară a comunei Constanța, se acordase o ultimă păsuire pentru funcționarea hanurilor în oraș în perioada 1 aprilie-6 mai 1923, și începând cu această dată, se hotărâse mutarea lor dincolo de linia Mamaia, decizie care se executase în urma somațiilor legale făcute de administrația comunală.
Consilierul Simion Covaci opina că hanurilor Cavarna, Cogealac și Dobrogea trebuia să li se fi permis funcționarea mai departe, până la 1 iulie 1924, cu atât mai mult cu cât nu au fost prevăzute în decizia prin care s-a hotărât mutarea lor peste linia Mamaia și nici nu li s-au făcut aceleași somații ca celorlalte hanuri din interiorul orașului. Cavarna, Cogealac și Dobrogea erau situate chiar lângă linia Mamaia și cu intrările spre linie, unde aveau în fața lor alte hanuri și depozite de cherestea.
Vice-președintele Grigore Roșu susținea că, întrucât comisia, prin decizia de la 19 iulie 1922, acordase hangiilor o ultimă păsuire de funcționare a hanurilor în oraș până la 1 aprilie 1923, nu mai trebuia să se revină asupra deciziei executate și solicita respingerea ei. Consilierul P. Ciupercescu, de asemenea împărtășea părerea vice-președintelui Grigore Roșu, fiind pentru respingere. Consilierul P. Atanasiu susținea că prin decizia comisiei menționate se ridicase dreptul de funcționare a hanurilor în oraș până la linia Mamaia, iar țăranii care veneau de la sate nu aveau unde să tragă căruțele și staționau pe străzi, făcând mizerie, cele 2-3 hanuri care funcționau peste linie erau insuficiente față de numărul țăranilor care veneau la oraș. Acesta era de părere că era bine să li se fi permis funcționarea mai departe acestor trei hanuri care erau situate în vecinătatea liniei ferate, cel puțin până la 1 iulie 1924. El spera că atunci vor mai fi fost înființate și alte hanuri dincolo de linie.
Grigore Roșu făcea opinie separată, cerând trecerea ei în procesul verbal al ședinței, după care părăsea ședința.
„DOMNILOR CONSILIERI,
Hanurile în orașul Constanța, ca și în toate orașele din țară, au fost întotdeauna așezate în cartierele mărginașe. Rațiunea este simplă: în centrele mari, cu clădiri dese, cu populație numeroasă, hanurile nu pot fi așezate în alte părți, fără să se primejduiască sănătatea locuitorilor și să aproape cu neputință curățenia orașului. Constanța, spre deosebire de alte orașe, nu a avut o rază definitiv fixată. Din câteva magazii, construite în partea peninsulară, care slujeau oarecare corăbii cu pânză și caicuri turcești, de îndată ce s-a construit portul nostru, Constanța a devenit un oraș mare cu necontenită perspectivă de creștere, cum nu o are alt oraș din țară. Pentru acest motiv hanurile, care erau la marginea orașului, au ajuns să se găsească în mijlocul lui, crescut repede, fiind în același timp localuri pline de murdării și necurățenii și facere de stricăciune a aerului și de primejduirea sănătății. Cu drept cuvânt, încă de pe la 1911 s-a pus problema scoaterii acestor localuri și, între altele, din cauza evenimentelor turburi, prin care am trecut între anii 1912/1913 și 1914/1918, ea a rămas fără să i se dea dezlegarea, deși încercări s-au tot făcut.
În primăvara anului trecut 1922, Domnul Președinte al Comisiei Interimare a anunțat că un punct din programul nostru edilitar este scoaterea hanurilor din oraș și când chestiunea s-a pus în Consiliu, împreună a acestui punct din programul edilitar, aprobat și de Consiliu, pentru considerații de oportunitate, Consiliul în majoritate a admis o ultimă păsuire rămânerea hanurilor în oraș numai până la 1 Aprilie 1923, hotărându-se în același timp ca ele să fie strămutate în afara liniei Mamaia. Această decizie a rămas definitivă și a fost făcută cunoscută și marelui public pe cale de publicitate. După 1 Aprilie 1923, decizia Consiliului a fost pusă în aplicare de către organele Administrative și s-a executat în întregime.
Și acum, iată a treia ședință de când Consiliul este asaltat cu cereri de redeschidere de hanuri, ca și cum Consiliul nostru Comunal a rezolvat în bine toate chestiunile de interes obștesc, și nu-i rămâne alta decât să satisfacă cererile particularilor, ale căror interese vor fi mai înfloritoare într-o situație decât în alta. O revenire asupra deciziei definitive, luată după străduinți de ani, una din acele decizii care a fost unanim aprobată de toți cetățenii orașului, este de natură să ne pecetluiască cu pecetea neseriozității și nedemnității, deciziile fiind, în acest caz, numai niște vorbe scrise pe o hârtie, iar semnatarii ei sunt niște oameni care îți schimbă părerea după cum bate vântul, niște oameni care nu știu ce vor și ce fac.
În această situație neplăcută nu aș vrea să mă văd pus și de aceea rămân la punctul de vedere al programului nostru edilitar, păstrându-mi seriozitatea și toată demnitatea și de aceea sunt contra cererii ce se face. Mai mult, nu aș vrea ca să mă găsesc în situația și mai neplăcută ca să fac din ordin, ceea ce aș putea face singur din datoria mea de Administrator de Comună. Cazul cu închiderea hanurilor din jurul Spitalului Comunal, cerută de Consiliul de Igienă și votată de Dumneavoastră vă este cunoscut.
Pentru toate aceste motive fac opinie separată susținând că hanurile trebuie să rămână, așa cum bine s-a decis, dincolo de linia Mamaia”, a transmis atunci Grigore Roșu.
Comisia, în majoritate de 8 voturi împotrivă și 2 abțineri, decidea: aproba cererea hangiilor Cavarna, Cogealac și Dobrogea făcută prin petiția înregistrată la nr. 12.500/1923 și permitea funcționarea mai departe a acestor trei hanuri, însă numai până la 1 iulie 1924, când urma să le desființeze și să le mute dincolo de linia Mamaia conform, deciziei Comisiei Interimare din ședința de la 19 iulie 1922, luată pentru celelalte hanuri din interiorul orașului.
Toate aceste discuții aveau ca punct de plecare atât extinderea orașului, practicarea comerțului prin producătorii lor, dar și găsirea unor soluții viabile care să vină în sprijinul oamenilor. Astfel, orașul căpăta o imagine aparte de rustic, într-o evoluție de modernizare a Constanței.
AUTOR: Prof.dr. Răzvan-Raul Ivan/ EDITOR: Natalia Vrânceanu
Discussion about this post