E primăvară, piața miroase a leurdă, cozonacii încep să tremure în cuptoare, iar românul începe să întrebe, ca în fiecare an, cu o oarecare nerăbdare în voce: „Da’ miel ai luat?”.
Ei bine, în timp ce majoritatea se pregătește să „îmbrace” masa de Paște cu friptură rozalie, ciorbă acrișoară și drob, pentru vegani răspunsul vine clar, dar puțin încurcat: „Da, am… miel din soia”.
Aici încep nedumeririle. Ochii interlocutorului se măresc, sprânceana urcă amenințător, și vine întrebarea clasică: „Păi și ce gust are?!”. Răspunsul variază în funcție de diplomație, dar adevărul e unul singur: „Gustă și tu și vezi”. Asta dacă ai curaj.
Pentru un vegan convins, „mielul de Paște” e mai degrabă o stare de spirit decât o bucată de proteină animală. E despre amintiri reconfigurate, despre dorința de a păstra tradiția fără a încălca principiile și, uneori, despre suferința silențioasă în fața unei mese în care cozonacul e cu lapte vegetal și oul roșu e… un ou de plastic, bun de decor.
Drobul? Făcut din linte, ceapă, ciuperci și multă speranță. Friptura de miel? Ciorba? Cu zeamă de lămâie și leuștean, ca să pară acră, și o linguriță de „smântână” vegetală de soia, care… încearcă și ea să fie ceva.
Dar poate că adevăratul miel de Paște pentru un vegan e altul: liniștea conștiinței, ficatul neîncărcat, glicemia stabilă și bucuria că nimeni nu s-a sacrificat pentru masa ta festivă. Sau măcar nu cineva cu patru picioare.
Așa că data viitoare când întrebi pe cineva „Ai luat miel de Paște?”, nu te mira dacă ți se răspunde „Da, de mazăre, e la cuptor”. Nu e nebunie. E doar… altă rețetă.
