„Mănăstirea este un mic cer” – spunea părintele Arsenie Papacioc despre locul în care și-a trăit ultimele decenii de viață. O expresie simplă, dar care reușește să surprindă esența acestui așezământ monahal de la Techirghiol, loc unde liniștea, rânduiala și rugăciunea se împletesc într-un firesc greu de descris în cuvinte.
Trandafirii înconjoară aleile, iar Izvorul Vieții curge liniștit. O fântână străjuită de statuia Sfântului Pantelimon, sculptată de Ion Jalea. Un loc unde pelerinii își lasă grijile – sau poate doar stau, cu ochii închiși, și ascultă.
Dar poate cea mai vie mărturie a trecutului e bisericuța de lemn, adusă aici în anul 1951. A fost construită în secolul al XVIII-lea în satul Maiorești, județul Mureș, apoi mutată în 1934 de regele Carol al II-lea la Sinaia, în parcul Castelului Pelișor. Rămasă în paragină după instaurarea regimului comunist, bisericuța a fost salvată de patriarhul Justinian, care a reconstruit-o la Techirghiol, în speranța că va proteja astfel și sanatoriul preoțesc înființat aici încă din 1928 de primul patriarh al României, Miron Cristea.
Lemnul bisericuței, lucrat cu migală, își spune propria poveste prin streașina sculptată, prin acoperișul în patru ape, prin bătrânețea lui tăcută. Deși mică, atrage în jurul ei o pace care te oprește în loc, ca și cum timpul s-ar opri odată cu pașii.
În incinta mănăstirii se află și chilia părintelui Arsenie Papacioc – devenită astăzi muzeu. O cameră modestă, simplă, în care a primit, vreme de zeci de ani, oameni de toate felurile. Cuvintele lui, adesea rostite cu umor și blândețe, au traversat generații. „Trebuie să dai nu ceea ce ai, ci ceea ce ești”, spunea adesea.
Părintele Arsenie s-a stins din viață, dar mănăstirea i-a păstrat duhul. Mormântul său se află chiar în curte.
Mănăstirea Sfânta Maria nu e un loc de vizitat în sens turistic. E un spațiu în care găsești un echilibru rar, între nevăzut și concret, între istorie și prezent.
