Prima zi de școală, văzută din trei bănci diferite

Pentru copii, vacanța a fost, evident, prea scurtă. Pentru părinți, septembrie vine cu liste, cumpărături, alarme puse din nou la 6:30 și întrebarea eternă „cine îl ia astăzi de la școală?”. Pentru profesori, începe un nou an în care, dincolo de cataloage, programe și hârtii, îi așteaptă câteva zeci de copii, fiecare cu povestea lui. Același clopoțel sună pentru toți. Numai că fiecare îl aude altfel.

Pentru un copil, începutul școlii nu înseamnă „debutul unui nou an educațional”. Copiii nu vorbesc așa.

Pentru ei înseamnă că alarma sună din nou dimineața. Că trebuie să schimbe pantalonii scurți cu uniforma sau hainele pregătite de seara. Că nu mai pot sta până târziu și că zilele în care cea mai grea decizie era dacă mai intră o dată în apă s-au terminat.

Dar înseamnă și altceva.

Cine va sta cu mine în bancă? Oare a rămas doamna la clasă? Cum va fi noul profesor? Oare prietenul meu s-a schimbat peste vară? Oare mă va scoate la tablă chiar din prima săptămână?

Pentru cei mici, acestea sunt probleme cât se poate de serioase.

Noi vedem ghiozdane. Ei văd o lume întreagă care începe din nou.

Pentru părinți, septembrie începe ceva mai devreme

De fapt, pentru părinți, anul școlar nu începe în prima zi de cursuri.

Începe undeva între raftul cu caiete și cel cu penare.

„Ne trebuie caiet dictando sau matematică?”

„Ăsta de anul trecut nu mai e bun?”

Nu. Evident că nu mai e bun.

Urmează ghiozdanul, echipamentul pentru sport, pantofii, hainele, rechizitele și toate acele lucruri mărunte care, puse împreună, reușesc performanța de a deveni o sumă deloc măruntă.

Apoi începe logistica.

Cine duce copilul? Cine îl ia? La ce oră termină? Când începe engleza? Dar sportul? Ce facem dacă orele copilului se termină la 12:00, iar programul părinților la 17:00?

Și, undeva printre toate acestea, apare inevitabil promisiunea pe care aproape fiecare familie și-o face în septembrie:

„Anul acesta ne organizăm mai bine.”

Vom pregăti ghiozdanul de seara. Nu vom mai căuta caietul de română la 7:35 dimineața. Nu vom mai descoperi duminică seara că pentru luni trebuie construit un sistem solar din polistiren.

Vom vedea prin octombrie cum stăm.

Iar la catedră nu stă „doamna”. Stă tot un om

Despre profesori vorbim adesea ca despre o instituție.

„Școala cere.” „Profesorii trebuie.” „Doamna a dat.” „Domnul a pus nota.”

Mai rar ne gândim că și profesorul intră în prima zi de școală cu emoții.

În fața lui sunt 20 sau 30 de copii diferiți. Unul învață repede, altul are nevoie să i se explice de trei ori. Unul nu poate sta locului. Altul abia îndrăznește să ridice mâna. Un copil vine dintr-o familie în care este ajutat în fiecare seară. Altul poate că nu are pe nimeni care să îl întrebe dacă și-a făcut tema.

Iar profesorul trebuie să-i vadă pe toți.

Să predea, să explice, să corecteze, să evalueze, să completeze documente, să răspundă părinților și, în zilele bune, să reușească ceva mult mai important decât toate acestea: să facă un copil să creadă că poate.

Nu toți profesorii reușesc. După cum nici noi, părinții, nu reușim întotdeauna.

Dar cei care o fac rămân în memoria unui copil mult după ce acesta uită lecția predată într-o anumită zi de marți.

Trei lumi care, uneori, uită că sunt de aceeași parte

Poate aici este una dintre marile probleme ale școlii.

Prea ușor ajungem să ne așezăm în tabere.

Părinții cred că profesorii cer prea mult. Profesorii cred că părinții se implică fie prea puțin, fie prea mult. Copiii, prinși la mijloc, învață foarte repede cui trebuie să-i spună ce.

Și totuși, în dimineața primei zile de școală, toți trei vor, în esență, același lucru.

Copilul vrea să fie bine.

Părintele vrea ca lui să-i fie bine.

Profesorul, cel puțin acela care și-a ales meseria cu gândul la copii, vrea același lucru.

Poate că un an școlar bun începe tocmai de aici: din momentul în care ne amintim că nu suntem adversari.

Școala nu înseamnă doar note

Peste câteva zile, florile din prima zi se vor ofili. Hainele pregătite cu grijă nu vor mai fi atât de atent alese. Caietele impecabile vor avea colțurile îndoite, iar entuziasmul începutului se va transforma în rutină.

Vor veni primele note mici. Primele teme uitate. Primele „nu vreau la școală”. Poate primul conflict, prima dezamăgire și primul „nu e corect”.

Acolo începe, de fapt, anul școlar.

Și poate că, înainte să cerem copiilor numai zece, profesorilor perfecțiune și nouă înșine imposibilul, ar trebui să ne amintim ceva foarte simplu:

un copil nu va ține minte toate notele pe care le-a primit. Dar va ține minte cum s-a simțit.

Va ține minte profesorul care a avut răbdare cu el. Părintele care nu l-a certat pentru un șase înainte să-l întrebe ce s-a întâmplat. Colegul care i-a făcut loc în bancă. Ziua în care cineva i-a spus „încearcă din nou” în loc de „nu ești în stare”.

Începe un nou an școlar.

Pentru unii, cu un ghiozdan aproape mai mare decât ei. Pentru alții, cu grija facturilor și a programului de a doua zi. Pentru ceilalți, cu catalogul în față și o clasă întreagă care îi privește.

Trei perspective diferite. Aceeași școală. Și, dacă avem puțină răbdare unii cu alții, poate chiar aceeași echipă.

Santierul Naval Midia
Gemarco Construct
Distribuie: