Viața în era like-ului. Când am început să trăim pentru ceilalți?!

Ne trezim cu ele și, de multe ori, tot cu ele adormim. Știm unde și-a petrecut vacanța un om pe care nu l-am mai văzut de zece ani, ce a mâncat la prânz o vedetă pe care n-am întâlnit-o niciodată și ce părere are despre lume un necunoscut aflat la mii de kilometri. Suntem mai conectați ca oricând. Și, paradoxal, poate mai preocupați ca niciodată de cum arată viața noastră în ochii celorlalți.

La început a fost chiar frumos.

Ne-am găsit colegii din școala generală. Am revăzut oameni despre care nu mai știam nimic. Am pus fotografii cu copiii, cu vacanțele, cu câinele, cu prima zi de școală.

Am descoperit oameni, locuri și povești la care înainte nu aveam acces.

Apoi, aproape fără să ne dăm seama, ceva s-a schimbat.

N-am mai intrat doar să vedem ce fac ceilalți.

Am început să intrăm ca să vedem cum stăm noi în comparație cu ceilalți.

Toată lumea pare să trăiască mai bine decât tine

Deschizi telefonul într-o marți oarecare.

Tu ești în trafic, ai dormit prost, copilul și-a uitat echipamentul de sport, ai trei lucruri urgente de rezolvat și habar n-ai ce vei găti seara.

Pe ecran, altcineva este în Maldive.

Următorul și-a cumpărat casă.

Alta are abdomen perfect la 45 de ani.

Un copil de 10 ani vorbește trei limbi, cântă la pian și tocmai a câștigat un concurs.

O familie perfect îmbrăcată râde în jurul unei mese perfecte, într-o bucătărie în care, inexplicabil, nu există niciodată vase în chiuvetă.

Și pentru câteva secunde ai senzația că toți au înțeles cum trebuie trăită viața, mai puțin tu.

Numai că noi comparăm culisele vieții noastre cu vitrina vieții lor.

Nu vedem ce s-a întâmplat cu cinci minute înainte de fotografie. Nu știm ce rată are casa, ce ceartă a precedat zâmbetul de familie sau câte încercări au fost necesare pentru fotografia „spontană”.

Vedem selecția.

Și uităm că este o selecție.

Am început să trăim și pentru fotografie

Poate cea mai mare schimbare este alta.

Înainte făceam lucruri și, eventual, le fotografiam.

Acum există momente în care facem lucruri pentru a le fotografia.

Mâncarea trebuie pozată înainte să fie mâncată. Apusul trebuie filmat înainte să fie privit. Concertul este urmărit prin ecranul telefonului. Vacanța trebuie documentată. Ziua copilului trebuie postată. Florile primite trebuie să ajungă undeva, altfel parcă nici n-au existat.

Și apare o întrebare incomodă:

Dacă ai fost într-un loc superb și n-ai pus nimic pe Facebook sau Instagram, te-ai bucurat mai puțin?

Evident că nu.

Dar am ajuns, uneori, să simțim nevoia unei confirmări publice pentru fericirea privată.

Ne-au dat tuturor o voce. Inclusiv atunci când n-avem nimic de spus

Rețelele sociale au democratizat opinia. Și asta este extraordinar.

Oricine poate spune ce gândește.

Problema este că, încet, am ajuns să credem că orice gând trebuie spus.

Și nu doar spus. Apărat până la moarte.

Nu mai avem opinii. Avem tabere.

Un necunoscut scrie ceva cu care nu ești de acord și, în câteva minute, doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată ajung să se insulte cu o pasiune pe care probabil n-ar investi-o într-o conversație față în față.

Pe stradă nu te-ai opri lângă un om necunoscut ca să-i spui: „Ești idiot”.

Pe Facebook pare, uneori, aproape firesc.

Ecranul a scos distanța dintre oameni și, în același timp, a eliminat o parte dintre frânele pe care le avem atunci când omul este în fața noastră.

Like-ul, mica monedă a validării

Am învățat și să numărăm lucruri pe care înainte nu le număram.

Câți oameni ne plac fotografia.

Câți ne urmăresc.

Câți au văzut.

Câți au distribuit.

Și inevitabil: de ce fotografia asta a avut 300 de like-uri, iar cealaltă doar 70?

Pare banal. Dar undeva, foarte discret, platformele ne-au învățat să transformăm aprobarea celorlalți într-o cifră.

Iar pentru copii și adolescenți, care își construiesc încă imaginea despre ei înșiși, jocul acesta poate deveni mult mai complicat.

Noi am cunoscut adolescența cu toate nesiguranțele ei, dar măcar prostiile noastre nu aveau audiență permanentă.

Ei cresc într-o lume în care popularitatea poate fi măsurată în timp real.

Am devenit mai informați. Și mai ușor de păcălit

Există și un paradox uriaș.

Niciodată în istorie nu am avut atât de multă informație la câțiva centimetri de noi.

Și poate niciodată nu a fost atât de greu să știm ce este adevărat.

Un medic și un necunoscut care vorbește convingător din mașină apar pe același ecran.

Un jurnalist care a verificat o informație și cineva care „a auzit el sigur” pot ajunge, în feed, unul sub altul.

Iar de multe ori câștigă nu informația cea mai corectă.

Câștigă cea care ne sperie mai tare, ne enervează mai tare sau confirmă ceea ce credeam deja.

Și totuși, nu rețelele sociale sunt dușmanul

Ar fi foarte simplu să încheiem spunând că Facebook, TikTok sau Instagram ne-au stricat.

Nu cred că este atât de simplu.

Prin ele găsim oameni pe care îi pierdusem. Aflăm povești care altfel nu ar ajunge niciodată la noi. Se strâng bani pentru copii bolnavi, se găsesc animale pierdute, se mobilizează comunități, se construiesc afaceri și se păstrează prietenii între oameni despărțiți de mii de kilometri.

Problema nu este că avem rețele sociale.

Problema începe atunci când rețeaua nu mai este o fereastră către viață, ci viața începe să fie construită pentru fereastră.

Când nu mai mâncăm înainte de fotografie.

Când nu mai ascultăm concertul pentru că îl filmăm.

Când ne uităm la copil prin camera telefonului în loc să ne uităm pur și simplu la copil.

Când o zi frumoasă pare mai puțin frumoasă dacă n-a văzut-o nimeni.

Poate că n-avem nevoie să renunțăm la ele. Doar să ne amintim cine pe cine folosește

Probabil că mâine dimineață vom face exact același lucru.

Vom opri alarma și, aproape mecanic, vom deschide telefonul.

Vom vedea cine unde a plecat, cine ce a cumpărat, cine cu cine s-a certat și ce subiect trebuie să ne indigneze astăzi.

Nu trebuie să aruncăm telefoanele pe geam și nici să ne întoarcem într-o lume fără internet.

Poate trebuie doar, din când în când, să punem telefonul cu ecranul în jos.

Să mâncăm ceva fără să fotografiem.

Să mergem undeva fără să anunțăm.

Să avem o bucurie despre care să nu știe nimeni.

Să păstrăm o fotografie doar pentru noi.

Și să ne amintim că viața adevărată nu este cea care primește cele mai multe like-uri. Este cea care continuă după ce închidem ecranul.