Trenule… ruină mică… 

Așa cum omul sfințește locul și pe calea ferată omul sfințește… vagonul. Iar când nu sfințește, „trenule, mașină mică” devine „trenule… ruină mică”… Ne-am obișnuit să ne plângem de condiții, dar înainte de prima lamentare parcă uităm că tot călătorii transformă peisajul din trenurile românești. 

Senzația când urci într-un tren de la noi? Că pleci nu spre destinația tipărită pe bilet, ci… într-o călătorie în timp, cu 10-15 ani în urmă. E drept, ușa vagonului se deschide prin apăsarea unui buton, nu mai este nevoie de mâna forte a unui bărbat și de un picior proptit bine, că să poți coborî sau urca. 

Speri totuși că există un update și în trenuri. Toaleta tronează ca de obicei neprimitoare când urci în vagon. Nu, nu e nici aici vreo minune a tehnicii sau a instalațiilor sanitare. Apoi urmează compartimentul… Să spunem că a fost ghinion, dar husele nu prea te îmbiau să te așezi. Iar acum, în miezul verii, te temi și de sauna din tren, mai ales când CFR explică, fix în luna lui cuptor, de ce nu e răcoare în vagoane. De această dată însă temperatura era optimă. În plus, deasupra scaunelor există prize cu semnul telefonului și al laptopului. Deci rămâi conectat. 

Bila albă este că acest Inter Regio a ajuns la timp, după 2 ore și 14 minute.

Ce înseamnă însă o plecare București-Constanta cu trenul vineri seara, în miez de iulie? E o cursa contra-cronometru, daca nu ai bilet luat din timp. Ajungi cu 40-50 de minute înainte de plecarea garniturii și dai să te așezi la coadă. Surpriza însă. Parcă jumătate de București pleca în gașcă pe litoral. La fiecare casă de bilete erau înșirați câte 20-30 de oameni.

Planul B? Automatele pentru bilete.

Din nou… surpriză!  După ce aștepți și acolo în spatele a 6-7 oameni, constați că nu mai pot fi eliberate bilete deoarece nu mai există nici macar fără loc. Planul C? Se poate lua bilet din tren, direct de la naș, cu 45 de lei în plus față de cei 72 în mod normal, la clasa a II-a. Perfect. Sprint spre linia 8. Peronul gemea însă de oameni. Mai grav era că gemea deja și trenul. Nu doar că toate scaunele erau ocupate. Erau oameni așezați peste tot – și pe hol, și printre scaune, ca într-o lădiță în care te străduiești să pui cât mai multe lucruri. Aproape că stăteau deja și pe scară, la ușa trenului care mai avea 10 minute până la fluierul de plecare. 

Planul D? Din nou la coadă, următorul tren. Următorul tren era însă unul operat de o companie privată, așa că biletele nu se vindeau la casele CFR. Drept urmare, după alte 5 minute de stat la coadă, intervine Planul E – salvatoarea variantă online, pe care trebuia mers, evident, din start. În 2 timpi și 3 mișcări biletul e pe mail, la mai puțin de jumătate din bani față de cel pentru CFR, adică 35 de lei. 

Desigur, apare și întrebarea: cum e trenul? Când zici privat, te-ai obișnuit să fie mai altfel decât „la stat”. Primul detaliu – nu există bilete cu loc. Este ca în autobuz – primul venit, primul așezat. Scaunele arată bine, compartimentele nu sunt mari, dar există aer condiționat, care, normal, funcționează mult mai bine dacă un mister nu vrea musai să stea agățat cu coatele pe geamul deschis și să admire… noaptea. 

În ceea ce privește atmosfera… depinde și de ora la care călătorești, lângă cine nimerești și cât de obosit ești. S-a strigat oltenește și „Lilica, urcarăm în tren, venim spre hotel”, au fost fredonate și manele, n-au lipsit nici discuțiile la telefon, pe speaker, cu „bro”, care a ajuns deja la mare și au fost și câțiva Dorei care s-au cinstit și s-au veselit 225 de kilometri fix, fără să rateze vreo dușcă. 

Colorată călătoria, clar deloc plictisitoare, chiar mai lungă cu 26 de minute decât programat. Ba chiar parfumată, pentru că, fix înainte de a ajunge în gară, o domnișoară s-a ridicat tacticos de pe scaun și s-a reîmprospătat cu un spray antiperspirant, împărtășind și cu ceilalți parteneri de drum aromele preferate… 

Deci omul… parfumează locul. Călătorului îi șade bine cu drumul, dar și cu bunul simț, respectul și simțul măsurii la el.